În această săptămână, am citit revistele 22, Observator cultural.
–Revista 22 preia in editia on-line articolul lui Andrei Plesu „Unde trăim?” o intrebare pe care ne-o punem si noi in ultimul timp din ce in ce mai insistent, mai ales ca, pana la urma, am putea beneficia de una din libertatile fundamentale ale Uniunii Europene, cea de miscare.
„Mi se spune, mereu, pe multiple glasuri, că trebuie să fiu mîndru că sunt român. Încerc. Sunt unii români pentru care am o sinceră şi statornică preţuire. Sunt alţii care mă fac să roşesc. Şi oricum – am mai spus-o – nu mă pot mobiliza să fiu mîndru pentru o „calificare“ venită asupra mea din senin, fără merit, fără opţiune personală.
Faptul ca sunt român e, totuşi, o pură întîmplare. Nu o regret, dar nici nu mi-o pot pune la butonieră. Pot doar spera să valorific atît cît pot şansa aceasta „genetică”, să nu-mi fac de rîs locul naşterii şi concetăţenii, să mă port frumos cu limba română şi, vorba lui Constantin Noica, să povestesc şi altora cîte ceva despre „partea noastră de cer”. Dar privesc în jur. Iau notă de politicienii ţării mele, de preoţimea ţării mele, de gazetarii ţării mele şi, în măsura în care am acces, de populaţia anonimă de la oraşe şi sate. Rezultatul – tot mai evident în ultima vreme – e un amestec de perplexitate, derută şi spaimă. Nu mai înţeleg nimic. Mă întreb, tot mai tulburat, pe mîna cui suntem, de cine depinde soarta mea şi a ţării, cum putem spera la o „normalizare” a situaţiei, în condiţiile în care totul pare arbitrar, impur, haotic. Unde trăim? De unde au ieşit domnii care ne conduc? Cu cine să-i înlocuim? Ce e de făcut? (…) Reprezentanţii Bisericii noastre intră şi ei în horă, convinşi, parcă, de puterea atotacoperitoare şi atotjustificatoare a harului. Am trăit să văd cum Întîi-Stătătorul comunităţii noastre duhovniceşti ridică un banal (dar puternic) mahăr de provincie la rang de laureat al unui ordin legat de numele Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Lecţia pe care ne-o transmit ierarhii noştri e simplă: dai bani – eşti „vrednic”! Mîntuirea devine astfel un statut sponsorizabil. Am mai văzut şi cum o serie de clădiri restituite de stat forurilor bisericeşti în vederea amenajării unor aşezăminte pentru bătrîni, au fost transformate în ”puncte turistice” lucrative, în folosul forurilor cu pricina. Şi am văzut şi alte cuvioase ciudăţenii, despre care am mai scris… Unde trăim? Cine ne păstoreşte? Unde este scăparea?”
Foarte interesant este dosarul de politica externa publicat in editia print ANUL XXV (12832) (21 – 27 octombrie 2014) a Revistei 22. Armand Gosu, redactorul-sef, scrie despre Ucraina care se afla în pragul alegerilor „Duminică, 26 octombrie, vor avea loc alegeri parlamentare anticipate în Ucraina. Peste 1.600 de observatori internaționali și-au anunțat prezența la alegerile parlamentare din Ucraina, țară cu un sistem electoral mixt, jumătate dintre deputați fiind aleși pe liste de partid, cealaltă jumătate în colegii uninominale. Din cauza imposibilității de a desfășura scrutinul în Crimeea, ocupată de Rusia, și în unele zone din regiunea Donețk și Lugansk, aflate sub controlul separatiștilor proruși, în loc de 225 de mandate uninominale se vor alege doar 213, în vreme ce numărul deputaților aleși pe liste de partid va rămâne același, 225. Practic, în loc de 450 de deputați, viitoarea Radă Supremă va avea doar 438.”
Alexandru Lazescu ii trece in revista pe numerosii prieteni ai lui Putin: «Și mai îngrijorătoare pentru liderii europeni sunt însă derapajele antidemocratice, de inspirație rusească, ale tandemului Vukici-Nikolici. Mai ales că au în față exemplul Ungariei, membru UE, în care Viktor Orbán face același lucru. Cum și România dă semne că ar putea călca pe același drum, mai ales dacă Victor Ponta va fi ales președinte pe 16 noiembrie, UE va fi pusă în fața unui tablou regional extrem de îngrijorător, deprimant, cu țări în plin proces de derivă de la principiile fundamentale ale democrației liberale privind libertatea de expresie, mass-media, independența justiției, și o Rusie tot mai agresivă, gata să facă apel la toate mijloacele pe care le are la îndemână pentru a destabiliza în favoarea sa situația din zonă. În acest punct, dacă se depășește un nivel critic, nu pot fi cu totul excluse în viitor măsuri radicale împotriva țărilor cu pricina. Poate nu chiar excluderea, însă un statut degradat, cu toate consecințele acestuia, ar putea să nu fie neapărat doar ceva de domeniul fanteziei.
Cristina Dobreanu scrie despre numeroasele Dileme ale Turciei «De ce este orașul Kobane atât de important pentru kurzii din Turcia? „Căderea orașului Kobane ar putea însemna căderea Kurdistanului“, a spus presei internaționale un tânăr kurd din Turcia. Gândind probabil la fel ca el, potrivit unor rapoarte ale presei, mulți tineri kurzi din Turcia au trecut granița în Siria pentru a se alătura luptei împortiva Statului Islamic, iar, în ultima lună, aproximativ 35 de persoane și-au pierdut viața în Turcia în urma protestelor prin care i se cerea guvernului de la Ankara să intervină pentru a evita ca orașul Kobane să cadă în mâinile Statului Islamic. Aflat la granița dintre Siria și Turcia, Kobane este unul dintre primele orașe care, în 2012, au reușit să îndepărteze trupele lui Bashar al Assad din zonă, formând acolo o enclavă, controlată de PYD, un partid considerat apropiat de PKK, de unde și o parte din temerile Ankarei legate de securitatea sa.»
In aceeasi logica Florin Diaconu puncteaza de ce „Turcia nu intervine: motive posibile La 8 octombrie, Deutsche Welle afirma, aproape explicit, că atitudinea complet pasivă a Turciei faţă de luptele de la Kobane are, de fapt, o explicaţie în egală măsură simplă şi cinică. ISIL omoară acum kurzi, atât în nordul Irakului, cât şi în Siria. Dar, susţin sursele de presă la care facem trimitere aici, kurzii sunt percepuţi de cercuri oficiale din Turcia ca fiind un risc major de securitate pentru statul turc, în special din cauza radicalismului extrem al PKK. În aceste condiţii, Turcia ar putea prefera să aştepte, lăsându-i pe luptătorii din ISIL să ucidă cu nemiluita luptători kurzi. Pentru că, nu-i aşa, orice kurd mort înseamnă un inamic în minus pentru Turcia. O astfel de ipoteză de lucru este plauzibilă, dar aceasta nu înseamnă neapărat că ea este şi foarte probabilă. Plauzibilă este şi o altfel de interpretare: cel puţin până acum, ISIL nu a atacat pe faţă statul turc. Şi nici nu estimăm că o confruntare deschisă e de aşteptat în curând, fiindcă ISIL poate alinia doar în jur de 20-30.000 de luptători eficienţi (dintre care cel mult o treime sunt în mod nemijlocit disponibili pentru operaţiuni la graniţa cu Turcia), în timp ce Ankara are la dispoziţie o armată enormă şi foarte bine dotată (practic a doua, ca mărime a efectivelor, din NATO, după cea a SUA). În aceste condiţii, pasivitatea Turciei ar putea avea la bază faptul că Ankara nu are motive directe şi imediate să întreprindă acţiuni contra ISIL, rezervându-şi dreptul de a acţiona doar dacă – şi când – va considera că este necesar. »
(Codruț)
–”Observator cultural”, nr. 486 (744)/16-22 octombrie 2014. Din nou despre Muzeul Literaturii din București. De data aceasta, un articol mult mai pragmatic și mai informat cu privire la ceea ce se întâmplă după restituirea imobilului realizează Florin Colonaș: ”Să mai remarcăm că, odată cu mutarea Muzeului din bulevardul Dacia, a fost desfiinţat şi vechiul chioşc cu reviste culturale din toată ţara, un chioşc extrem de util celor care doreau să citească presă literară. Era o mare diversitate de publicaţii, strînse la un loc, în care aveai surpriza să găseşti mereu apariţii şi titluri noi. Şi aceasta este o mare lovitură dată informării culturale! Aşadar, Bucureştiul n-are un muzeu al literaturii care să poată fi vizitat. Astăzi, MNLR este o făptură inertă, împăiată. Nu există ţară a Uniunii Europene fără un muzeu al literaturii naţionale. Şi ţări care tind să fie membre UE, Albania sau Georgia, spre exemplu, au, la rîndul lor, o asemenea instituţie. Primăria Capitalei a promis un sediu adecvat, mutarea actuală fiind o soluţie de tranziţie, o improvizaţie de moment. Dar ştiţi adagiul franţuzesc: „Improvizaţia este cea care durează!“.
Despre câștigătorul de anul acesta al Premiului Nobel pentru Literatură, Patrick Modiano, savurosul Matei Vișniec: ”Personal, văd în cele două premii Nobel pentru literatură acordate unor scriitori de limbă franceză, cel din 2008 şi cel de anul acesta, un semn de adeziune faţă de tenacitatea cu care Franţa apără principiul diversităţii culturale şi al limbajelor artistice. Franţa este unica ţară din Europa care mai finanţează o industrie cinematografică demnă de acest nume, rezistînd cît de cît în faţa fenomenului de infantilizare a lumii operate de maşina hollywoodiană. Tot Franţa promovează conceptul de „excepţie culturală“, încercînd să explice că o operă de artă sau un „produs“ cultural nu trebuie confundate cu un vulgar obiect industrial care circulă pe piaţa liberă.”
Că tot credeam că arborele de jacaranda împânzește străzile Iranului, iată că Sahar Delijani (într-un interviu cu Florina Pîrjol) îmi lămurește acest lucru cum nu se poate mai bine: ”Arborele de jacaranda e o specie tropicală, care nici nu există, de fapt, în Iran sau, dacă există, e foarte rară. Îl găsim, de pildă, în ţări ca Africa de Sud, Argentina şi altele. L-am ales fiindcă el întruchipează pentru mine un soi de imagine utopică: e ceva foarte frumos care e dorit de foarte multă lume, dar pe care, în realitate, foarte puţini ajung să-l aibă, să-l posede. Prin urmare, „copiii arborelui de jacaranda“ sînt copiii Revoluţiei [Revoluţia din Iran din 1979 – n.a.], dar mai ales copiii acelor participanţi activi la ea, care au riscat totul, au crezut în idealul lor frumos, la fel de frumos ca un arbore de jacaranda. Dar, pînă la urmă, n-a fost frumos deloc. Am vrut să spun în această carte povestea celor care au devenit victime ale idealurilor pentru care au luptat.”
Despre o carte biografică – Lev Tolstoi. Fuga din rai, de Pavel Basinski – și despre soarta biografiei literare de la noi, scrie Bogdan-Alexandru Stănescu: ”Nu am înţeles niciodată şi încă nu înţeleg de ce instituţia biografiei literare nu funcţionează la noi. De ce monografiile dedicate unor mari scriitori români găsesc ecou doar în cercul literaţilor pe cînd, pe pieţe de carte pe care le considerăm (aşa cum considerăm noi multe lucruri) superficiale, monografii de genul celor dedicate de Brian Boyd lui Vladimir Nabokov sau de legendara monografie Joyce a lui Richard Ellman sînt adevărate bestselleruri. La fel este şi cartea substanţială şi fermecătoare a lui Pavel Basinski, Lev Tolstoi. Fuga din rai. Fermecătoare, repet, aşa este această carte extraordinar de bine documentată, care poate fi citită însă de oricine – poate aici stă şi succesul unor asemenea cărţi pe alte plaiuri decît cele mioritice. Aşa cum fermecătoare erau monografiile lui Călinescu sau cea dedicată de Cioculescu lui Caragiale. Nu vreau să trag eu concluziile, sînt evidente…”
(Jovi)
Contributori: Codruț, Jovi.
