Revista presei culturale (13 – 19 martie 2015)

În această săptămână, am citit revistele Observator cultural, Cultura, Suplimentul de cultură.

–”Observator cultural”, nr. 505 (763)/12-18 martie 2015. Continuă articolele (și pe bună dreptate!) la adresa a ceea ce se întâmplă la Uniunea Scriitorilor. Ba chiar am auzit că Editura Polirom și-a luat mâna de pe Editura Cartea Românească, ar trebui ca măcar acum să se schimbe ceva la nivelul conducerii USR, când sunt pe cale să piardă o editură așa de importantă. Despre asta, scris și Ovidiu Șimonca în editorialul său: ”Nu poţi, ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, să-ţi premiezi subordonaţii, dacă faci parte dintr-un juriu, dacă eşti preşedintele unui juriu. În acest număr al revistei, anunţăm nominalizările la Premiile Observator cultural 2015, pentru cărţi apărute în 2014. Colegi ai noştri şi cîţiva colaboratori constanţi ai revistei au cărţi apreciate, apărute în 2014. În 2014, au publicat cărţi valoroase mai mulţi redactori şi colaboratori ai revistei: Doina Ioanid, Adina Diniţoiu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Cezar Gheorghe, Bogdan Ghiu, Liviu Ornea, Şerban Foarţă & Tudor Banuş. Cărţile acestor colegi şi apropiaţi ai revistei nu pot intra la nominalizări şi nu credem că este o mare filozofie în ceea ce afirmăm aici: revista Observator cultural nu poate da un premiu unor redactori ai revistei Observator cultural. Aşa ar trebui să fie şi la Uniunea Scriitorilor: nu poţi premia un şef al Uniunii Scriitorilor, cum s-a întîmplat la Botoşani cu premiul acordat lui Gabriel Chifu, cîtă vreme propunerea vine de la o filială sau de la un juriu USR. Problema nu este cine ia premiul, ci cum a fost luat acest premiu.”

Un interviu foarte incitant, despre începuturile editurilor private de după 1989, în general și despre Editura Vremea, în special, este luat de Un Cristian Silviei Colfescu, directoarea Editurii. La întrebarea ”Cam cum vedeți propria istorie editorială, ca etape?”, ea răspunde: ”Aş zice că prima perioadă din viaţa Editurii Vremea a fost de-a dreptul poetică. Dar realitatea s-a însărcinat destul de curînd să ne trezească din poezie. N-am avut niciodată probleme în domeniul copyrightului. Cît de – spre poziţionarea pe piaţă, cele cîteva apariţii foarte comentate din primii ani ne-au situat deja pe un loc pe care, în mare, ni-l păstrăm şi-acum. Sînt de părere că viaţa îi dă fiecăruia ceea ce i se cuvine. Nouă ni se cuvine probabil locul pe care ne aflăm, el este oglinda capacităţilor şi competenţelor noastre. Dacă am fi fost mai buni, ne-am fi aflat pe un loc mai înalt în ierarhia editurilor. Dar numai atît merităm. Despre stabilizarea financiară ce să vă spun? Anii de început au fost ani extraordinari de vînzări, însă inflaţia de la sfîrşitul anilor ’90 ne-a păgubit de capitalul pe care reuşisem să-l acumulăm. Speranţele noastre de stabilitate financiară nu au fost îndeplinite integral. Apoi, numărul de angajaţi şi de ti – tluri a început să crească, dar tirajele au scăzut: în 1997-1998, încă se mai făceau tiraje de 20.000-30.000 de exemplare. Tirajele au început să scadă după aceea şi acesta a fost momentul în care, practic, s-a cernut piaţa editorială…”

–”Cultura”, nr. 8 (506)/5 martie 2015. Despre ”Căsnicie”, de Dan Coman, am scris și eu de curând pe Filme-cărți.ro. Iată în cele ce urmează și concluzia lui Ștefan Baghiu despre aceeași carte: ”Un foileton, deci, fără relative, publicat după cutumele prezentului. Sunt, trebuie să recunosc, puţin dezamăgit de cum înţeleg unii autori să speculeze piaţa de carte românească: o mică dramă conjugală rezolvată în cheie hollywoodiană (deci da, binele final „îţi va salva inima“).
Pentru că e ciudat cum acest roman atât de uşor de citit şi atât de bine pus la punct ca arhitectură te lasă cu impresia că l-ai fi citit deja înainte prin titlu.”

Sunt doi-trei editori de la Cultura pe care îi citesc săptămână de săptămână. Printre ei, Virgil Ștefan Nițulescu, care scrie rubrica ”Arhipelagul muzeelor” și care avertizează acum despre situația muzeografilor din România: ”Situaţia colegilor mei din muzeele României (n-am să vorbesc de mine personal, pentru că aş fi neobrăzat, la cei 55 de ani ai mei, să spun că nu îmi permit să invit un ambasador la cină la un restaurant decent!) este disperată. Salariaţii muzeelor sunt oameni decenţi: ei pun întotdeauna propriile lor interese la coadă. Dar se gândesc, în schimb, la binele public şi la interesul public. Muzeele au sedii inadecvate, nu beneficiază de depozite dotate după standardele internaţionale, au personal insuficient, nu au bani pentru achiziţionarea de substanţe necesare pentru conservare şi pentru restaurare, nu au bani pentru programele de pregătire profesională continuă (prevăzută, de altfel, în lege, drept o obligaţie pe care trebuie să şi-o asume instituţiile), nu au bani pentru a plăti avocaţii care trebuie să le (ne) apere patrimoniul, nu au bani să îşi susţină proiectele muzeografice (de cercetare, de achiziţii, de documentare şi expoziţionale), nu au bani pentru publicaţii, iar muzeele sunt supuse unor legi idioate care îi obligă pe directori (pardon, pe manageri) să aplice proceduri care blochează orice iniţiativă.”

–”Suplimentul de cultură”, nr. 474/7-13 martie 2015. Dan Sociu este provocat la un interviu de Elena Vlădăreanu (interviul nostru cu scriitorul poate fi citit aici). Chiar de la început este provocat în legătură cu premiile și juriile din lumea literară românească: ”Intuiesc (pentru ca mi-ai spus) ca n-ai aruncat aia cu Opera Omnia degeaba, vrei sa comentez povestea de la Botosani. Daca te uiti la fata lui Chifu nu ai cum sa crezi ca e poet, asta e clar si cred ca e, ca si Vosganian, unul care aduce bani si isi primeste si el dedicatia, iar Nicolae Manolescu i-o da pentru ca se gandeste ca oricum scriitorii prosti se duc la fund singuri, doar ca e un pacat impotriva idealurilor tineretii lui, pe care sunt sigur ca le-a avut. Dar si aia cu scrisoarea deschisa, lasa-ma, unii ca Vancu si Komartin si Iaru, care incurajeaza tot ce e mai mediocru, fara nici o jena, de atatia ani. Si nu e vorba de politica literara, care nu ma intereseaza, e vorba ca atatia ar putea fi doar buni cititori, dar sunt incurajati sa scrie si-si toaca nervii aiurea. Cred ca scandalul anului ar fi trebuit sa fie ca n-a luat Schiop premiul de 10.000 de euro, desi pentru el poate e totusi mai sanatos sa nu primeasca atatia bani deodata.”

–”Suplimentul de cultură”, nr. 473/28 februarie – 6 martie 2015. Un nou interviu foarte interesant, de data aceasta cu Bogdan-Alexandru Stănescu, cel care povestește atât despre cariera de scriitor, cât și despre meseria de director editorial. Iată care sunt regretele în cea din urmă calitate: ”Regret in principal ca poporul acesta de mari cititori, cum ne place sa ne laudam absolut aiurea, dupa ce-i dispretuim pe americani pentru ca sunt superficiali, ca acestui popor purtator de traditia cartii ? nu i-a placut prea tare Lanark, unul dintre marile romane ale secolului trecut, ca a ramas indiferent la Omul fara insusiri, ca i-a dat cu flit lui Martin Amis, ca mai recent l-a durut in cot, ca sa fiu elegant, pe respectivul popor de un autor ca Junot Diaz. Regret ca seria de autor Vladimir Nabokov nu este un mare succes de piata, insa Lolita, din alte motive decat ar trebui, este. Regret faptul ca un scriitor precum Cormac McCarthy este de nisa. Iar in Ungaria vecina vinde tiraje de 50.000 de exemplare. Regret faptul ca stiu, atunci cand citesc prezentarea unei carti superficiale, prost scrise, pline de clisee, ca va prinde la acest popor cult si inteligent. Dar nu regret nici o clipa ca am publicat cartile si autorii de mai sus. In panoplia mea sentimentala, sunt niste succese.”

Au trecut și Oscarurile, s-au lăsat cu multe premii așteptate și cu altele ”aranjate”. Se pare că Iulia Blaga are aceleași idei precum mine când e vorba de premiile din 2015: ”Faptul ca Academia Americana de Film si Televiziune a dat cu premiile-n Birdman poate insemna ca membrii ei au dorit sa arate ca sunt nepartinitori si ca pot gusta un film anti-showbiz, basca il pot si premia. Asta nu face din Birdman un film mai bun decat e, ci consacra si mai mult lipsa de subtilitate a vremurilor in care traim, vremuri in care emfaza si gaunosenia sunt valorizate in defavoarea calitatii. Personal, mi-ar fi placut ca Oscarul pentru Cel mai bun film sa fie luat de The Grand Budapest Hotel, care mi s-a parut ca armonizeaza perfect forma cu fondul si aduce un omagiu sclipitor iluziei cinemaului), desi la regie l-as fi preferat pe Richard Linklater.”