În această săptămână, am citit din revistele România literară, Observator cultural, Cultura.
–”România literară”, nr. 29/11 iulie 2014. ”Anii romantici”, de Gabriela Adameșteanu, este una dintre cărțile cele mai discutate în revistele literare de la noi (nu și pe bloguri, desigur :D). O carte de memorii neapărat de citit, despre care scrie în această săptămână Luminița Corneanu: ”Scrisă cu nerv și cu talentul dintotdeauna al Gabrielei Adameșteanu, Anii romantici e o carte mustind de informație la prima mână despre anii comunismului, despre primii ani de după ’90, despre lumea literară și, în fond, despre viața în România acelor ani, despre lucruri care sunt ale noastre, ale tuturor.”
–”Observator cultural”, nr. 472 (730)/10-16 iulie 2014. Vom recenza și noi în perioada următoare ”Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism”, o carte apărută la Editura Polirom sub coordonarea lui Dan Lungu și a Ameliei Gheorghiță. Până atunci, am citit însă recenzia scrisă de Oana Purice: ”Cărţile, filmele şi muzica nu erau singurele formă de entertainment în anii comunismului. Se mergea la teatru, se făceau glume („Ora de rusă“ de Costel Gîlcă, „Munţii, holdele, grînele, fabricile, uzinele, poporul“ de Iulia Tudos-Codre), se iubea platonic („Cer – nobîl“ de Bogdan Munteanu), se jucau cărţi – tarnib, whist, rentz pentru avansaţi sau tabinet, şeptică, popa prostu’ pentru începători –, se exersa spiritul subversiv. Dar cele mai multe distracţii ale copilăriei aveau loc în „faţa blocului“ sau în pauze: „elasticul, coarda (se făceau campionate şi erau dedicate exclusiv fetelor), lapte gros (băieţii), capra, castelul, prinselea, raţele şi vînătorii (mixte)“ (p. 158). „Jocuri astăzi dispărute“, spune Luminiţa Corneanu, dar care erau pe agenda zilnică a celor care au copilărit în anii ’90.Pentru cei care le-au uitat, sau nu ştiu de – spre ce e vorba, platforma www.infatablocului.ro a realizat un foarte atractiv volum omonim, cu aproape şaizeci de jocuri ilustrate.”
Jan Cornelius scrie despre invazia zgomotului în viața noastră, cu referire la unii scriitori care s-au aplecat asupra acestei probleme mai mult sau mai puțin contemporană: ”E strigător la cer că ne lipseşte din ce în ce mai mult liniştea. Tam-tamul ne împuie capul 24 de ore din 24, pe stradă, la lucru şi acasă. În blocurile moderne există două tipuri de vecini: cei de sus, care fac permanent gălagie, şi cei de jos, care se plîng non-stop de cei de sus. La mine în bloc însă, lucrurile se petrec din fericire altfel, vecinii de deasupra întotdeauna mi-au respectat liniştea. Fac zgomot doar atunci cînd eu dorm, iar cînd mă trezesc, zgomotul încetează.”
–”Cultura”, nr. 23 (474)/3 iulie 2014. Înainte de finalul Mondialelor de fotbal, George Neagoe vorbește de ”Mondialul surprizelor?”. Scriu rândurile astea înaintea finalei mari, așa că sunt curios (peste o săptămână) cât de corect a fost comentariul său din final: ”Când se vor trezi argentinienii, îşi vor face planuri pentru 2018. Atunci Leo va fi ca de 31 de ani. Exact câţi a avut Cruyff la propria retragere. Nu vârsta, ci forma contează. Tiki-taka n-a murit. E o splendoare la Barcelona cu Messi şi cu Alexis Sánchez, pentru că extrema chiliană stă lipită de partea dreaptă a terenului. Dar ceasul ei de execuţie sună acum tic-tac, tic-tac. Spaniolii sunt ticăiţi. Responsabilii din federaţie tac.”
Constantin Coroiu scrie despre prietenia dintre Eminescu și Creangă: ”Revenind la prietenia Eminescu-Creangă, mi se pare firesc să reevoc un moment al ei emblematic. Abia în ziua de 18 iunie 1889 Ion Creangă află din ziare că a murit Eminescu. Este el însuşi foarte bolnav şi, oricum, nu mai are timp să ajungă la Bucureşti pentru a-l petrece pe ultimul drum pe cel al cărui „nume va trăi cât veacurile“, cum profeţea cu doar câteva zile înainte într-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi. La aflarea veştii, Creangă deschide volumul de Poesii (ediţia Maiorescu) şi îl reciteşte de la prima la ultima pagină, plângând. Obosit, epuizat sufleteşte, adoarme apoi cu capul pe „măiastra carte“.
Nu sunt de acord cu unele din aprecierile Teodorei Dumitru în privința blogurilor (mai ales a celor literare); dacă aș fi de acord, să spunem, nici criticii literari nu sunt prea departe, pentru cine mai scriu ei acum când aproape nimeni nu mai citește cărți de critică, aproape nimeni nu mai citește reviste literare? Dar să îi dăm cuvântul: ”A-ţi crea un spaţiu (gen ecran sau ghişeu) de unde adapi cu regularitate publicul însetat de persoana şi de realizările tale pare, şi în bună măsură este, un fapt benign, util în reţeaua socială şi chiar moral – câtă vreme a te expune înseamnă şi a te pune la dispoziţia altora, a fi la îndemână. Problema este că, de la un punct încolo, dedesubtul acestor forme de expunere nu mai rămâne decât o nevoie acută de cult al personalităţii, unde a fi frecventat înseamnă a fi confirmat, urmat, adulat. În jurul oricărui postator sau jurnalist de blog se formează automat un inel de curteni cu rolul de a-l întreţine pe titular (a se citi: stăpân), de a-i îndepărta pe eventualii agresori sau de a-i educa pe noii adepţi.”
-Precizare:
Revista ”România literară” a fost obținută cu sprijinul Inmedio.ro, rețea de distribuție a ziarelor/revistelor, de unde vă sfătuim să o achiziționați.
