-Aveti nevoie de un film care sa va binedispuna? Aveti nevoie de ceva cuvinte frumoasa, imbracate in atmosfera optimista? Cred ca aveti nevoie de „HappyThankYouMorePlease” sau cel putin asa sustine, cu multa convingere, Rontziki: „Nu este comedie, dar provoacă zâmbete, nu este dramă, dar impresionează şi cel puţin un oftat tot smulge. Ne este frică să fim fericiţi sau chiar şi numai să ne fie relativ bine. Suntem convinşi că nu putem, că nefericirea este un patern prea înrădăcinat în noi şi în vieţile noastre, uneori o considerăm infiltrată în codul genetic, aşa că ne complacem în braţele ei şi căutăm să fugim şi să respingem binele, frumosul care nu se conformează anticipaţiilor şi proiecţiilor noastre, de cele mai multe ori, paradoxal, mai negativiste şi mai dure decât realitatea. Şi din nou mi-am amintit de celebra replică a lui John Lennon, “viaţa este ceea ce se întâmplă în timp ce noi ne facem alte planuri”
-Bogdan de la Blogul cu filme ne aduce in prim-plan descoperirea singurei actrite romane „valabile”, este vorba de Paula Iliescu, nascuta in anul 1908 si care a fost distribuita in filmul „Sous les toits de Paris” (1930) al lui Rene Clair: “Sous les toits de Paris” (1930) este primul film cu sunet, exportat de francezi. Și un real succes financiar : investiția în producerea filmului a fost recuperată dintr-un singur cinematograf, restul de proiecții producând profit. Și astfel, numele unei românce este legat de un film care este inclus în programul oricărei cinemateci care se respectă, din lumea asta. Deși nu arată la fel de bine ca un “A nous la liberté”, de exemplu, are o calitate deosebită, consemnată de istoria filmului: îmbină extraordinar de original, avant-gardist momentele de dialog sonor cu cele mute.” Mai multe imagini si amanunte pe Blogul de filme.
-Un film foarte drag mie (nu datorita subiectului, care este terifiant), ci datorita calitatii transpunerii in scena si a interpretarii este recenzat de Klausen: The Pianist: “Este greu de descris sentimentele pe care le inspira acest film. Nu este atat de trist ca filmul lui Spielberg si nici sfasietor ca filmul semnat de mult mai slab cotatul Mark Herman. “The Pianist” transmite in primul rand revolta. Si respect pentru refuzul de a renunta la conditia umana a unor pameni prinsi fara voia lor intr-un moment de dementa colectiva care a transformat o natiune, altfel, civilizata, intr-un popor de satrapi.”
(Jovi)
–Cativa dintre prietenii internetici au vazut cel mai recent film al lui Pedro Almodovar ‘Pielea în care trăiesc / La piel que habito’ si au fost entuziasmati. L-a vazut si Andrei Gorzo de la Dilema Veche si a scris despre el: ‘Designul vizual, narativ şi tematic e atît de bogat şi mie unuia mi s-a părut atît de distractiv, încît am fost surprins să descopăr nu puţini critici care au simţit lipsa prezenţelor umane mai calde din alte filme de Almodóvar (eroina e în mod necesar opacă, iar tumultul ascuns sub răceala doctorului se revelează treptat a fi profund insalubru), găsind că filmul e neplăcut şi chiar lipsit de umor. O iau ca pe un semn bun, cum că bătrînul bad boy, de mult devenit un chouchou al publicului familist educat (a închinat destule ode valorilor familiei, chiar dacă exemplele lui de familii erau dintre cele alternative), încă mai e capabil de perversitate serioasă.’
-Ileana Birsan de la Observator Cultural a vazut si scrie despre ‘Burta balenei’ regizat de Ana Lungu și Ana Szel. Ideea pare interesanta: ‘Pe genericul de final al filmului stă scris „un film de Ana Lungu, Ana Szel, Alexandru Paul, Andrei Enache, Iulia Lazăr, Marius Olteanu, Sașa Paul Szel“, în fapt, toți protagoniști ai poveștii, prieteni în realitate și parteneri de joc în acest proiect. Filmul are un singur actor profesionist (Iulia Lazăr), ceilalți fiind fie regizori – Ana Lungu (singura de pe listă care nu are rol în film), Marius Olteanu și Andrei Enache –, fie operatori (Alexandru Paul), iar Ana Szel, absolventă a Universității de Muzică și a SNSPA, debutează aici și ca regizor, și ca actriță, alături de fiica sa, Sașa Paul Szel, pe care o recunoașteți dinMarți, după Crăciun. De fapt, așa cum declară și regizoarele, Burta balenei este o încercare de a face un film de ficțiune cu oameni foarte apropiați, cu prieteni care, accidental, au meserii legate de cinematografie, dar pe care dorește să îi surprindă așa cum sînt ei în viața de zi cu zi.’
-Angelo Mitchievici de la ‘Romania Literara’ a vazut si a scris despre ‘Pina’ – filmul documentar al lui Win Wenders dedicat coreografei Pina Bausch: ‘Wim Wenders ne oferă de fapt un spectacol Pina Bausch format din fragmente, perfect articulate, dar care invocă ceea ce reprezintă teatruldans pentru Pina: o operă de artă totală. Opţiunea lui Wim Wenders pentru 3D s-ar putea să-şi găsească aici raţiunea, regizorul intenţiona să redea mişcarea volumetric pentru a-i păstra puterea de hiponoză intactă. Fragmentele sunt membrii trupei sale, impregnaţi de un mod de a fi pe care Pina îl reprezenta ideal. Simţi că Pina este acolo cu fiecare dintre dansatorii ei, asemeni unui demon care-i posedă, un demon al dansului care pune în mişcare lumea pentru a o face frumoasă până la insuportabil.’
-Lucian Mircu de la ‘Marele Ecran’ publica un interviu cu Constantin Popescu Jr., autorul controversatului film ‘Portretul Luptătorului la Tinereţe’: ‘Regizorul e un om singur în mijlocul unei echipe de 60-100 de oameni. Toţi vorbesc în acelaşi timp, fiecare departament îţi pune întrebări la care trebuie să răspunzi repede. Să fim înţeleşi, nu mă plîng. Cu lucrurile astea se confruntă fiecare regizor. Dacă nu faci faţă ar fi bine să te apuci de altceva. A fost vorba de momente diverse, unele mici, altele importante. Am înţeles că unele decizii au fost criticate ulterior. Ca de exemplu faptul că am caricaturizat personajele securiştilor. Cineva a acuzat filmul că dacă înainte de ’89 se trăgea de la stînga la dreapta acum se trage de la dreapta la stînga. Eu am încercat să păstrez cele trei-patru personaje -hai să le spunem- negative sau din tabăra cealaltă, bazîndu-mă pe ceea ce am citit. Peste 90 % din replicile lor sunt reale, nu le-am inventat eu.’
–Bogdan de la Mind Porn scrie despre cartea lui Cristian Tudor Popescu, ‘Filmul surd în România mută: politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912‑1989)’ lansata la targul de carte Gaudeamus: ‘… avem în faţă o carte excelentă, fiind nevoie de o analiză a propagandei realizată prin intermediul filmelor în România comunistă de mult timp, carte care ne lasă deschisă dezbaterilor încă de pe la începutul ei o întrebare esenţială: “când, într-un film de propagandă în favoarea unui regim criminal, apare ceva artistic valoros, ce cântăreşte mai mult, artisticul în sine sau modul convingător în care el validează propaganda? Esteticul sau eticul?” ‘
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan
