-Victor de la Poison Whisky se afla zilele acestea la TIFF 2013 si ne prezinta filmele pe care le vede. Duminica, el ne povestea despre primele doua filme din Competitia oficiala, Nordvest si In a Bedroom. Despre primul scrie: ”Nordvest (r. Michael Noer) este un film pe care am impresia că l-am mai văzut, sub o anumită variațiune, de zeci de ori până acum și nu de câteva ori chiar în competiția TIFF. Personajul principal este un tânăr spărgător de case, foarte talentat, dar nesatisfăcut de banii pe care îi câștigă. Când i se oferă ocazia să se apuce și de pimping și trafic de droguri, nu ezită, însă provoacă tensiuni inevitabile între gașca de arabi care îi cumpărau bunurile furate și noii săi „angajatori”. Se mai adaugă un frate mai mic care vrea să se dovedească bărbat și avem aproape toate ingredientele pe care le căutam. Nu spun că nu este bine făcut, dar nu iese din rândul thrillerelor nordice „de duzină”.
Tot despre TIFF 2013, scrie si Ad pe blogul Marele Ecran, facand referire la filmele proiectate ”pentru copii” pe 1 iunie: ”În Laurence Anyways, Dolan revine la tema relației obsesive, care supraviețuiește miraculos distanței și înstrăinării, și sfidează normalitatea (v. Les amours imaginaires). Frederique continuă să fie îndrăgostită nebunește de Laurence, chiar și după ce el se decide că întreaga lui viața a fost, de fapt, cea a unei femei captive în corpul unui bărbat și că e timpul să își scoată la iveală adevăratul eu. Și el continuă să fie îndrăgostit de ea. Dar asta se explică, de fapt, în economia filmului prin faptul că normalitatea e doar o formă de derapaj temporar la Dolan. Dacă la Almodovar personajele cu o sexualitate incertă își conștientizează marginalitatea și o trăiesc melodramatic, într-un permanent conflict cu propria lor condiție, la Dolan ele au o întreagă filosofie subversivă de asumare a vieții marginale. De transformare a ei într-un fel de normalitate proprie.”
-De la TIFF transmite si Emanuel Lazarescu, de la CineFan.ro. El povesteste despre cele doua filme care l-au impresionat pe 2 iunie, ”Searching for Sugar Man” (Suedia / Marea Britanie 2012, r. Malik endjelloul) si ”Djupio/The Deep” (Islanda 2012, r. Baltasar Kormakur). Despre primul dintre ele scrie: ”La finalul filmului ramai extaziat de aceasta poveste incredibila, o poveste atat de captivanta si unica incat nici nu-ti vine sa crezi ca poate fi adevarata. Cum poate un muzician, nebagat in seama in tara lui, sa ajunga superstar in alta tara fara ca el sa cunoasca acest lucru? Cred ca povestea aceasta este visul oricarui cineast in cautare de un subiect “beton” pentru un film.”
(Jovi)
–Blog de Cinema al colegului (si competitorului) nostru Marin Apostol (saramon) are o noua si atractiva prezentare grafica, Despre Hangover 3, el scrie: ‘Nu există nimic grandios la Hangover 3. Todd Phillips (regizor și scenarist) și Craig Mazin (scenarist) nu au făcut altceva decât o nouă comedie ca și precedentele din serie (ok, poate ceva mai bună decât a doua), una onestă, care te face să râzi suficient de mult și suficient de tare încât să nu-ți pară rău pentru timpul petrecut la cinema. ‘
-Chiar daca nu este vorba despre un blog de cinema reflectiile despre ‘Hannah Arendt’ ale scriitorului si istoricului Stelian Tanase sunt foarte interesante: ‘Filmul nu pot sa spun că mi-a plăcut, mi se pare ca scenariul atenuează tensiunile și influențele relației ei cu Heiddeger, care a influentat-o atit de mult de-a lungul intregii ei cariere ca profesor și ca scriitoare. Arendt si Heidegger au fost un cuplu, despre care puțini au știut, dar care a ieșit la suprafață după publicarea corespondenței lor întinsă pe decenii, apărută acum cîțiva ani. Este un filon pe care Margarethe von Trotta a preferat să il ignore dintr-un anumit conformism intelectual. Heiddeger și ralierea lui la nazism sunt incă f sensibile în Germania. Filmul totuși este de văzut.’
-Liternet.ro si-a trimis cronicarii la TIFF2013. Sebastian Ceolca scrie despre ‘Like Someone in Love’: ‘Cel mai nou film al lui Abbas Kiarostami, Like Someone in Love, prilejuieşte o călătorie narativă în care tipul de cinema observaţional oscilează între simplitatea poveştii şi efectele produse pe parcursul desfăşurării ei. O descriere generală a poveştii filmului aduce în prim-plan o tînără prostituată din Tokyo, trimisă de proxenetul ei în casa unui scriitor septuagenar. Insă scriitorul vede în ea un simplu partener de conversaţii şi, treptat, pe parcursul unei zile, reflexia unei fiice. Odată cu apariţia logodnicului fetei, implicarea batrînului în viaţa ei începe să se intensifice. O figura paternală protectoare, un logodnic violent şi posesiv, anunţă un deznodamînt dramatic pentru personajele aflate sub observaţie.’
-Florian Rares Tileaga scrie despre un film venit dintr-un spatiu cinematografic mai putin cunoscut – Uruguay: ‘Tanta agua / Ploaie de vacanţă (r. Ana Guevara & Leticia Jorge, Uruguay, 2012). Nu insinuez nimic, dar seamănă oarecum cu superbul Whisky al lui Juan Pablo Rebella şi Pablo Stoll, tot uruguayan, pe care-l ştim foarte bine fiindcă a luat Trofeul TIFF, în 2005. Ca decoruri sterile, ca motive dramatice, ca atmosferă de la capătul lumii, parcă e Whisky in and out. Dar fie că e inspirat sau nu de filmul nu ştiu cui, Tanta agua este un exemplu bun de poveste universală, pe care parcă am trăit-o toţi şi în care plonjăm cât se poate de personal.’
-Ion Indolean de la eliberart.ro ia un interviu lui Tudor Giurgiu, directorul festivalului TIFF: ‘II: Cum a evoluat sprijinul primit de TIFF de-a lungul anilor din partea statului român, şi aici nu mă refer doar la CNC şi ICR, ci şi la alte instituţii? TG: La prima ediţie, nu am avut niciun fel de sprijin local, poate naţional am avut, că am primit nişte bani de la Guvern. A trebuit să treacă vreo cinci sau şase ediţii, până prin 2007, când au fost alocări mai generoase de la ministerul culturii şi de la Primărie. Am început să facem festivalul şi în Sibiu, a fost şi anul în care Sibiul a fost capitală culturală europeană şi am avut finanţări mai mari. Din momentul ăla, am avut o finanţare stabilă, atât de la autorităţile din Minister şi autorităţile locale. Anul ăsta e mai greu, finanţările au scăzut. În ceea ce priveşte, noi suntem un proiect proritar, strategic, şi am fost trataţi în consecinţă ca unul din festivalurile importante şi definitorii pentru imaginea României.’
-Mihai Fulger scrie in Observator Cultural despre Festivalul Filmului Japonez desfasurat la cinematograful Eforie din Bucuresti, dedicat in acest an filmelor ninja: ‘Evenimentul – organizat, ca de obicei, de Ambasada Japoniei şi Japan Foundation în colaborare cu Arhiva Naţională de Filme a României – s-a deschis cuSamuraiul vîntului (Kaze no bushi, 1964) de Tai Kato. Regizorul, care, după o serie de documentare, a fost asistentul lui Akira Kurosawa la celebrul Rashomon (1950), s-a specializat ulterior în două genuri de bază ale cinematografiei japoneze: jidai-geki (căruia îi aparţin nu doarSamuraiul vîntului, ci şi majoritatea peliculelor prezentate anul acesta la Sala Eforie a Cinematecii Române) şi yakuza-eiga (producţii cu şi despre gangsteri, al căror maestru contemporan este renumitul actor-regizor-scenarist Takeshi Kitano). Filmul care a dat startul festivalului are la bază romanul omonim al scriitorului Ryotaro Shiba, recunoscut pentru cărţile sale cu subiecte istorice. Protagonistul este Shinzo Nabari (interpretat de Hashizo Okawa), un tînăr din Edo (vechiul Tokio), din timpul shogunatului Tokugawa (cele mai multe filme din program au avut acţiunea plasată în ultimele decenii ale veacului al XVI-lea sau, ca acesta, în veacul al XVII-lea), care, fiind al doilea fiu al unei familii ninja (aşadar, un samurai „de rezervă“), se dedă plăcerilor lumeşti, mai ales celor oferite de sexul opus. Totuşi, atunci cînd primeşte de la superiorul său ierarhic misiunea de a găsi un sat ascuns şi se mai şi îndrăgosteşte de prinţesa acelui sat, care trăia incognito într-un dojo din vecinătate, leneşul samurai, cu slăbiciunile sale atît de umane, devine eroul neînfricat şi neînfrînt care naşte legende. Acest uimitor de plastic chambara (film cu săbii, subcategorie a genului jidai-geki) are şi momente de poezie (despărţirea lui Shinzo de iubitoarea sa soră, cu piese de aur zburînd în ralanti dintr-o parte într-alta a cadrului, sau imaginea unor fragi, inserată cu delicateţe atunci cînd prinţesa i se oferă – pentru prima şi ultima oară – salvatorului ei), dar şi secvenţe gore care-l anunţă pe Quentin Tarantino (atunci cînd trădătorul „liber-schimbist“ îl ucide pe bătrînul maestru, prins pe picior greşit, ecranul se umple cu sînge).’
-Rontziki scrie in ‘Evantaiul memoriei’ despre ecranizarea romanului Yasminei Khadra ‘Ce que le jour doit a la nuit’: ‘Citind romanul lui Yasmina Khadra, am fost prinsă mai ales de dezbaterile acestuia pe marginea spiritualităţii, a iubirii, a destinului, receptând povestea la un nivel ceva mai abstract decât acum, la vizionarea peliculei. Filmului pe care l-am imaginat eu pe parcursul lecturii îi lipseau, totuşi, peisajele şi cadrul în care se desfăşoară întâmplările. Dacă în carte am văzut mai degrabă accentul pe drama francezilor algerieni forţaţi să se retragă dintr-un loc pe care-l considerau deja “acasă”, filmul mi-a adus în prim plan povestea de dragoste dintre Younes/Jonas şi Émilie. N-am mai simţit revolta, ci o resemnare, nu m-am mai enervat pe destinul personajelor, ci m-am trezit emoţionată de forţa iubirii.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan
Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această săptămână:
–”The Croods” (2013)
–”Star Trek Into Darkness” (2013) – II
–”Stranger Than Fiction” (2006)
