-Pe blogul lui Andres, un articol cu care sunt complet de acord: Da, filmul The 100 este mult mai bun decât cartea cu același nume, apărută la Editura Nemira: ”Cei 100. Am văzut filmul – cele două sezoane. Am aflat de el din întâmplare, prietenii cinefili îl recomandau. După ce mă lovesc de un număr de ori de o recomandare de film, apoi, cum să vă zic, o iau în serios. Așa am pățit și cu Hannibal sau Under the Dome, dar asta e altă poveste (sau alte povești, cum doriți). Cei 100 m-a “lovit”, adică prins de la primul episod. Nu știu cum a trecut timpul, dar m-am trezit la finalul sezonului 1, pentru ca spre finalul celui de al doilea sezon să încerc să lungesc povestea. Nu am reușit, evident. Filmul e ca o pungă de chips-uri (ca să nu zic semințe), odată ce ai desfăcut punga, nu mai ai suflare până nu îngurgitezi tot.”
-Liviu G. Stan scrie pe LaPunkt.ro un articol despre regizorul estonian Veiko Õunpuu, despre care sincer nu auzisem până acum, dar articolul ne îndeamnă să îi căutăm și să îi exploatăm filmele: ”Un detaliu frapant privind hermeneutica narativă a filmelor estonianului: camera nu pare că vrea să filmeze, ci urmăreşte o scriitură nevăzută, există o permanentă invizibilitate scripturală, ca şi când, în subsidiar, Veiko Õunpuu, independent de scenariu, caută să canalizeze forţa imagistică a cadrelor într-un soi de noimă exclusiv literară, încât ai senzaţia că efortul regizoral este acela de face ca imaginile pe care le vedem pe ecran să fie, în timp real şi în puritatea sălbatică a primelor manifestări psihice, imaginile produse în minte şi deduse imaginar din scena pe care o citeşte în chiar acele momente nu în scenariu, ci în varianta romanescă sau poematică a scenariului. Mai precis, Õunpuu nu pare interesat de filmarea într-un timp terestru, ci într-o redare cât mai exactă cu putinţă a realităţii mintale declanşată de timpul terestru, ca şi cum ţinta este aceea de a surprinde ceea ce de fapt nu vede ochiul când pretinde că vede.”
–”Self/Less” este unul dintre cele mai recente filme apărute pe marile ecrane din România. Despre el, scrie Gabriela Hurezean pe MuzesiArme.ro: ”O fi criză și la Hollywood, nu știu, cert e că trio-ul a ales calea mai ușoară și mai bănoasă, oferind satisfacții neprecupețite cinefililor care se simt bine când văd mașini zburând ca muștele, aruncătoare de flăcări, urmăriri, împușcături, sânge, morți, răniți, killeri zombizați. Pe de altă parte, cinefilul scrofulos la calitate artistică, ar fi vrut să-l vadă mai mult pe Ben Kingsley care, în ciuda scriiturii subțirele, își investește personajul cu mult farmec și mai ales cu hazul negricios al cinismului. O plăcere să-l urmărești! Nu că Ryan Reynolds n-ar fi băiat drăguț, așa, filiform și înăltuț, dar noul ambalaj al lui Damian e cam lipsit de mirodenii și pare croit după tiparul pe care l-am văzut cu toții în nenumărate filme cu substituiri de persoane.”
–Un nou film marca John Green ce vă spune? Siropos, poate. Cam de aceeași părere este și Alma Marhamati pe PostModern.ro, despre filmul Paper Towns: ”În momentul în care iei poziție față de orice produs al mărcii John Green (autorul de bestseller despre adolescenți, pentru adolescenți, gustat, în mod surprinzător, de un segment de vârstă pe care l-am putea numi postadolescent), o faci de fapt nu atât față de produs, cât față de punga de bomboane pe care o primești lipită cu bandă promoțională. Dacă The Fault in Our Stars reușea să distragă atenția de la „subțirimea” ofertei prin sensibilitate autentică, Paper Towns se caracterizează tocmai ceea ce denunță ca inacceptabil: lipsă de autenticitate.”
(Jovi)
-‘Southpaw’ (‘Lovitura de stanga’) al lui Antoine Fuqua este un thriller cu tema legata de sport sau mai exact de box. L-a vazut si a scris despre el CineAmator: ‘Daca „Southpaw” ar fi fost lansat mai tarziu in an, ar fi smuls cel putin o nominzalizare la premiile Oscar, dar tare mi-e ca filmul va fi ignorat fara un drept de vizionare care schimba prejudecatile. Regizorul pare sa schimbe la un moment dat directia si devine brusc mai brutal cu personajele. Puterea naratiunii este sprijinita de predictibilitatea povestii care isi mai permite uneori sa iti darame unele teorii. Este emotionant, sensibil si serios.’
-Ioana Raluca Popescu de la ‘Edge and Back’ l-a vazut si ea: ‘Antoine Fuqua este la el acasa pe teritoriul filmarilor dark and gritty. Un ghetto-gospel construit pe jocul actorilor, coloana sonora si readucerea in atentia publicului a productiilor cu sportivi care trebuie sa lupte pentru ceea ce iubesc ei mai mult. Este un pariu riscant intr-o perioada saturata de blockbusters dar “Southpaw” isi croieste drum printre castigatorii la box-office din vara asta cu o poveste puternica.’
-Ion Indolean de la Filmsense scrie despre ‘A doua sansa’ al Susannei Blier: ‘Cu toate că A doua şansă este atent lucrat şi jucat pe măsură, obstinaţia cu care Bier se agaţă de aceleaşi şi aceleaşi teme şi motive este supărătoare. Filmul are, într-adevăr, o serie de atuuri, însă sunt servite în mod nefericit. Nu se iese măcar o dată din răceala şi clişeele nordice – a căror prezenţă nu oferă succes garantat -, în ceea ce reprezintă încă un demers tributar autosuficienţei, impresiei (lui Bier, de data asta) că experienţa şi cota (de piaţă) sunt îndeajuns şi, negreşit pentru daneză, fidel corectitudinii politice în care dreptatea şi adevărul înving, în cele din urmă.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan.
