Despre ”Ceasornicul dansator”, cartea lui Liviu Drugă apărută în 2012 la Editura Tracus Arte, am scris spre sfârșitul anului trecut pe Filme-cărți.ro. A venit apoi ideea unui interviu cu autorul acesteia, iar Liviu Drugă a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor noastre si îi mulțumim din nou pe această cale.
-Ce înseamnă de fapt ”aberantastic”? Ați inventat odată cu povestirile din ”Ceasornicul dansator” un nou (sub)gen literar sau aveți un precursor sau mai mulți din care v-ați inspirat?
Eu cred că felul în care am scris povestirile din “Ceasornicarul dansator” aduce ceva nou în literatură. Boris Vian, Urmuz, Cortazar, Dimov, Frank O`Hara, Daniil Harms sunt numele menţionate când s-au făcut referiri la cartea mea. Da, este evident că mă apropie ceva de stilul celor enumeraţi, dar punctele în comun sunt mai puţine decât cele care mă diferenţiază de fiecare în parte. Absurdul, paradoxul, non-sensul, aberantul sunt categorii care rezistă doar faţă în faţă cu firescul, naturalul, evidentul. Deseori auzim “Ce e, bă, aberaţia asta?”. Cel care o spune acuză de fapt lipsa de logică dintr-o afirmaţie sau situaţie. Dar logica, aşa-zisul “bun-simţ”, privitul cotidian este obositor la un moment dat, ţine dezvoltarea personală şi socială pe loc. Orice avansare, în artă şi în civilizaţie, a fost făcută prin ceva despre care iniţial s-a sus “Ce e, bă, aberaţia asta?” Aberaţia înseamnă părăsirea căii bătătorite, aceea pe care o ştie toată lumea – în primul rând. În al doilea rând, se naşte în mod obligatoriu şi în acelaşi timp propunerea unui alt drum. Nu vine nimeni cu tine, dacă nu anunţi continuarea călătoriei în nişte termeni coerenţi şi care să ofere siguranţă cititor-călătorului. („Siguranţa cititorului” – voi reveni asupra conceptului).
Deci, părăsirea drumului cunoscut implică automat o altă ofertă. În cazul meu Fantasticul domină. Fantasmagoricul e, poate, şi cel mai la îndemână… Nu ştiu dacă există alte soluţii în schema aceasta a mea, şi oricum aşa mă simt eu cel mai comod… Fantasticul este, pe de altă parte, o zonă pe care cititorul o recunoaşte uşor, se simte confortabil cu ea. După ce am pus în ceaţă Realitatea, ascunzând-o toată sau numai bucăţi din ea, trebuie, evident, să pun ceva în loc. Cititorul este, înainte de toate, om şi abia după aceea un tip care s-a tăvălit în fân cu îndeajuns de multe cărţi importante ale lumii. Iar omul – aşa e firea lui de muritor – caută răspunsuri în toate. Eu am încercat să ofer explicaţii pe diferite paliere de cod, să închid structuri în fiecare proză a mea. Indiferent din punctul de plecare al ei, am încercat ca la finalul fiecărei povestiri omul să poată spună “a, deci asta era, m-am liniştitit” sau “a, m-am ne-liniştit.” – depinde de individ. 🙂 Ce zice cititorul, prin prisma lecturilor lui, după ce a terminat de parcurs povestirea nu mai e treaba mea. Eu am propus un set de piese, el le montează cum se pricepe mai bine, numărul de construcţii interpretative fiind mare, dar, evident, limitat.
Revin la confortul citiorului. Cel mai bine şi cel mai sigur pentru cel care se aventurează în prozele mele aberantastice (Aberant + Fantastic) este să nu mai facă, în timpul „călătoriei”, presupuneri asupra finalului. Să stea cuminte şi să citească deschis şi cu bucurie. Atât. Confortul întâlnirii cu Aberantasticul constă în suspendarea actul interpretării întregului până când se ajunge la sfârşitul textului.
-Ce scriitori români vă plac și v-au influențat? Se află printre ei unii care au scris deja ”povestiri aberantastice” – chiar dacă nu au fost intitulate așa?
Spuneam că de la noi Urmuz ar fi scriitorul de a cărui viziune sunt mai apropiat, dar drumurile noastre se despart după o distanţă destul de scurtă. Mă simt aproape şi de Marin Preda, cu realismul satului său, sau de Fănuş Neagu, în fantasticul domesticit şi expresie… Poeţii: Arghezi, Blaga, Naum, Nichita, Brumaru, Sorescu. În adolescenţă îmi plăcea umorul lui Vlad Muşatescu, am încercat să citesc însă recent ceva din el, dar experimentul a eşuat. Poate că m-a influenţat şi proza fantastică a lui Eliade, de care eram foarte pasionat pe vremuri şi care acum nu mi se mai pare aşa de… fantastică. Şi, bineînţeles, Creangă – nostalgia satului şi Caragiale – personaje şi umor. Dintre contemporanii prozatori îmi plac, într-o ordine aleatorie şi în direcţia de care am vorbit până acum, a realităţii lăsată deschisă: Nichita Danilov, Iulian Tănase, Filip Florian, Răzvan Rădulescu, Şerban Tomşa, Cosmin Perţa, Ruxandra Cesereanu… Dar, repet, din ce cunosc, nu am identificat nici o scriitură care să semene modelului propus de mine.
-Înainte de apariția ”Ceasornicului dansator”, citeam pe blogul dvs. povestiri, mici texte inspirate profund din realitate. Aproape fără urmă de fantastic. De unde această transformare? Povestiți-ne amănunte despre geneza acestor povestiri, dincolo de cuvintele de pe coperta a patra.
În ’93, student fiind, scriam în joacă prima povestire aberantastică în barul de la Facultatea de Limbi Străine, de pe Edgar Quinet. Sper că o mai am pe undeva… Evident, pe vremea aceea nu mi-am dat seama că acolo, în 10 minute de scris, găsisem ceva deosebit. A fost nevoie de aproape 20 de ani ca în ianuarie 2012 să mai scriu o aberantastică, apoi încă una şi… tot aşa, pentru ca 5 luni mai târziu, micul zvâcnet de atunci, din barul de la Limbi Străine să îşi găsească rostul, să găsească un „domeniu de definiţie” nou în cadrul literaturii, iar povestirile postate pe blog să se adune într-o carte. La început nici nu mă gândeam la publicare, le scriam doar pentru mine şi pentru cititorii blogului. Era doar un experiment. Cred că în toţi aceşti mulţi ani, universurile despre care scriu şi felul în care mi se prezintă ele – pentru ca eu, la rândul meu, să le dau mai departe – s-au maturizat şi s-au determinat singure. Ştiu, pare o afirmaţie de PR sau de artisticăreală ieftină, însă nu pot localiza sursa inspiraţiei şi nici nu stau să o caut. Ideile vin, uneori gata dresate, alteori trebuie să pun biciul pe ele mai mult timp, pentru ca ele să se lase îmblânzite. Textele realiste de pe blog? Cred că ele pregăteau în subteran aberantasticul de mai târziu. Aproape toate povestirile din carte încep cu un cadru realist. Cum să reuşească aberaţia, dacă nu e specificat spaţiul, norma de la care te abaţi? Cunoaşterea realităţii nu e de ajuns, trebuie disecată fără milă, nuanţă cu nuanţă. Paradoxul şi imposibilul sunt cu atât mai spectaculoase cu cât ele se opun unor detalii care dorm în ochii fiecăruia, dar pe care mintea nu le trezeşte decât rar sau deloc.
Dacă mă gândesc mai bine, lucrurile sunt chiar un pic mai complicate. Acum 4 ani am început să scriu, în salturi, un roman din care am şi pus câteva fragmente pe blog – pe unele le-am şi şters, fiind de nerecunoscut după modificarea lor ulterioară. Ici-colo, izbucniri aberantastice apăreau şi în roman. În timp ce se adunau prozele pentru „Ceasornicarului Dansator”, mi-am dat seama că romanul asta cerea de fapt – eliberarea acelor izbucniri. Şi m-am apucat să rescriu o bună parte din el. Din păcate, rescrierea tot în salturi a avut loc.
-Chiar dacă sunt ”aberantastice”, spuneam în recenzia noastră, dacă înlocuim personajele – animale sau locuri – cu oamenii pe care îi cunoaștem, totul este real. V-ați dorit special această transfigurare în realitate, ați împrumutat multe personaje din realitatea publică?
Realitatea publică, acolo unde apare, reprezintă doar un fundal. Sunt perfect conştient că acest nivel al receptării iese primul în faţă, dar nu critica societăţii este scopul meu prim. Aş zice că e chiar ultimul. Urăsc arta cu morală. Singura valoare este dată de factorul estetic. Folosesc realitatea imediată doar ca un pretext pentru literatură, evaziune, speculaţie, ludic şi umor. Dacă în felul acesta particip la modificarea în bine a societăţii, foarte bine, dar mă îndoiesc că textele mele, până acum cel puţin, sunt într-o aşa postură.
-Sunt câteva povestiri care ar putea să fie dezvoltate, din punct de vedere al subiectului, într-o lucrare cu întindere mai mare, nuvelă sau roman. Ați identificat un asemenea text pe care vreți să-l dezvoltați? Aveți de gând să scrieți un asemenea roman în perioada următoare sau, dimpotrivă un alt volum de ”povestiri aberantastice”?
Aminteam mai devreme de roman. Ultimul termen de finalizare pe care mi l-am acordat a fost decembrie anul trecut. Nicio şansă… Am mutat termenul în 2014. Deşi romanul e tot aberantastic, proporţia „posibil-imposibil” e diferită faţă de cea a „Ceasornicarului dansator”. Se întrevede o carte total atipică… O spun chiar riscul de a părea infatuat – nu sunt. Nu mă grăbesc cu publicarea lui, vreau să găsesc acea stare, timp de 6 luni, atât cred că mai am nevoie, să îl duc la capăt. Vom vedea… Între timp, nu este exclus ca în acest an să mai adun o serie de povestiri aberantastice într-un nou volum. Şi ar mai putea fi o surpriză, dar toate la vremea lor.
-Deunăzi, pe Facebook, ați postat următoarea ”confirmare”: sunteți mult mai interesant în ficțiunile dvs. decât în viața de zi cu zi. Nu ați contrazis această afirmație, nu ați fost de acord. Ficțiunile sunt aberantastice, cum este viața dvs.? Vă împrumuntați des din propria viață pentru a construi ficțiunea din literatură?
Foarte rar aduc din viaţa mea în ficţiune. Am un trai cuminte-aşezat, cu puţini prieteni şi puţine ieşiri în oraş, dar cu multe cărţi. Dincolo de disconfortul pe care îl aduce lipsa unui job permanent, există un mare, imens avantaj: timp liber. Postarea aceea a venit după ce un amic, reîntâlnit după multă vreme prin intermediul Facebookului, presupunea, bazându-se pe prozele mele, că am o viaţă foarte tumultuoasă şi se minuna de unde îmi vine toate acele idei „trăsnite”, cum le-a numit el. Aşa am ajuns la concluzia că din postura de autor s-ar putea să am o imagine mai colorată şi mai agitată decât e în realitate.
-Ați pornit de câteva luni un proiect interesant, alături de fotograful Mihai Ilie, intitulat ”Două poteci”. Experiența ”Două poteci”, spune pagina de Facebook, înseamnă două feluri de a scotoci creativ realitatea. Povestiți-ne despre acest proiect. Ce reprezintă el pentru dvs., pentru cei doi autori? Unde vă plimbați, ce aveți de gând, reprezintă el un proiect personal de genul ”Redescoperiți România”? Aveți în plan o viitoare carte text-imagine?
„Două poteci” este proiectul iniţiat de Mihai Ilie. El a avut ideea de a combina textul cu fotografia, el m-a invitat. Felul în care s-a dezvoltat ulterior această combinaţie este însă rezultatul lungilor discuţii dintre noi doi.
„Două Poteci” are două direcţii.
Prima direcţie ţine de domeniul artei. Iar aici trebuie să subliniez în primul rând că „Două poteci” nu înseamnă deloc fotojurnalism. A surprinde un loc în fotografii şi a scrie despre el se numără printre cele mai banale şi mai frecvente acte socio-culturale ale momentului (nu discut acum calitatea celor două acte). Noi mergem într-un spaţiu cu structura povestirii schiţată de acasă şi aducem ceva în acel loc pentru a-l pune mai bine în valoare. Am început cu obiecte (ladă veche de lemn, piese mari de şah), vom continua cu oameni, iar planul nostru include acţiuni din ce în ce mai complexe, în funcţie de buget – ceea ce presupune implicarea unor sponsori, în căutarea cărora ne-am şi pornit deja. Locul vizat este întotdeauna unul spectaculos, fie că este creat de natură sau de om. Peste frumuseţea locului noi suprapunem, ca două felii, excelenţa fotografiilor lui Mihai şi povestirea creată de mine, rezultând o nouă, inedită şi provocatoare imagine de ansamblu. Avem astfel trei componente: 1) poza, 2) text şi 3) poza+text. Foarte important: în paralel, fotografiile lui Mihai vor putea funcţiona şi singure, dacă sunt scoase din contextul amintit, aşa cum literatura mea, va funcţiona autonom, dacă e desprinsă de „Două poteci”. Aşadar, scotocim creativ realitatea pornind de la un existent – al locului, al obiceiurilor, al unui eveniment special – şi dăm naştere unui insolit construct artistic în care suntem implicaţi doar noi doi, Mihai Ilie şi Liviu Drugă.
A doua direcţie înseamnă implicări multiple, înseamnă organizare de workshopuri creative, începând din primăvara acestui an sau poate chiar mai repede, vedem… Mihai vorbeşte despre cum se face fotografie, eu despre actul scrisului. Desfăşurăm, direct şi fără fasoane, în faţa participanţilor felul în care noi vedem lumea atunci când creăm povestirile pentru „Două Poteci”. La întâlnirile noastre încurajăm oamenii să îşi reamintească starea de joc şi de libertate creativă. Avem, de exemplu, două zile libere, weekendul. Pentru aceste zile, noi organizăm totul, de la cazare la masă, plus, evident, atelierele de creaţie, unde singurul principiu major este buna dispoziţie şi relaxarea în compania a doi tipi care ştiu ce presupune stresul în multinaţionale. Natură, fotografie, literatură şi, mai ales, imaginaţie.
„Două Poteci” este abia la început, nu ştim când va deveni carte. Până atunci mai avem multe de făcut… Expoziţii, de exemplu.
-Ce înseamnă, din punct de vedere al literaturii, ”freelancer” (ocupația dvs. menționată pe coperta a patra a volumului ”Ceasornicul dansator”? Are legătură cu literatura sau reprezintă doar ”timp liber pentru a scrie”?
Freelancer azi înseamnă mai mult „free”, liber de stat acasă. 🙂 Până acum 4 ani, înainte de criză deci, însemna însă liber să îţi alegi în ce proiecte să intri, în funcţie de subiect şi de banii oferiţi. Ce scrie pe coperta a patra se referă la multiplele joburi pe care le-am practicat de-a lungul vremii în advertising, presa scrisă, radio şi televiziune. „Freelancer” din perspectiva creatorului de literatură înseamnă, bineînţeles, mai mult timp liber, dar, cum spuneam mai sus, confortul oferit de o aşa situaţie vine la pachet cu destule neplăceri, ca să mă exprim eufemistic.
-Suntem colegi în ale blogurilor. De ce blogaţi? Prezentaţi-ne blogul dumneavoastră şi convingeţi-ne să-l punem la ‘Favorites’.
Mi-am făcut blog cu ideea de a împărtăşi din cunoştinţele şi experienţa mea. Scriam despre cărţi, filme, note de jurnal, creaţii literare, chiar desene de amator, nişte jucărele. Era o varză, pe care, aşa varză cum era, nici nu m-am priceput să o promovez. În timp mi-am dat seama că îmi cheltuiam prea multă energie pentru cei câţiva cititori, zic asta cu tot respectul faţă de ei. Devenise evident că a scrie bine sau interesant nu e de ajuns. Trebuia să faci tam-tam pe cât mai multe siteuri, iar eu nu eram dispus la aşa ceva. Chiar m-am gândit să renunţ la el, când am văzut că audienţa pe net e atrasă de lucruri mărunte şi uşoare. Bun… L-am târât aşa o vreme, până când s-a dovedit că rolul cel mare l-a jucat în lămurirea mea asupra povestirilor aberantastice. Comentariile favorabile de pe blog şi de pe Facebook mi-au confirmat faptul că nu eram singurul, alături de soţia şi de fiica mea, care înţelegeam ce scriam… 🙂 Nu ştiu ce să spun în favoarea blogului meu… Poate că e singurul blog aberantastic din lume, deşi mai postez şi texte „normale” (despre cărţi mai ales)?
-Luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?
Cu două excepţii, Anca Giura şi Cristian Meleşteu (şi ei bloggeri), care au semnalat cartea mea în presa scrisă şi cărora le foarte mulţumesc, restul recenziilor, deloc multe, au venit din partea blogurilor. Bloggeri se dovedesc pe măsură ce timpul trece o grupare tot mai importantă şi cu un rol major în promovarea literaturii ca unitate valoaroasă în paradigma înţelegerii, nu petrecerii timpului liber. În universul mic, cum bine îl numiţi, al literaturii noastre, mulţi critici de profesie – am înţeles târziu asta – scriu mai ales despre cei pe care îi cunosc. Nu e un reproş, doar o constatare. Sunt şi ei nişte muritori, în fond, şi nu se pot „apleca” asupra tuturor apariţiilor… Eu nu m-am ocupat aproape deloc de promovarea cărţii mele în rândul criticilor (şi nici al cititorilor, ca să fiu sincer)… Nu am ştiut cum se procedează, timpul trecea repede, Bine, rămâne pe data viitoare, mi-am zis, şi astfel am bifat experienţa debutului – deci îmi asum în bună parte vina.
-Merită a fi citită literatura română contemporană? Mai aveți timp să citiți? Dacă se poate, recomandați cititorilor noștri trei cărți românești recente pe care le-ați lua cu dvs. pe o insulă, în concediu.
Da, merită. Însă atenţie la cine o promovează. Unii sunt cei care nu au înţeles ce au citit, dar sunt vocali. Alţii au înţeles că produsul este (sub-)mediocru, însă au interese. Cum ziceam, ca muritori, promotorii, criticii au şi ei dreptul la o pâine, iar dacă franzela vine după un compromis, perceput de ei ca minor, de ce nu? Cineva mi-a oferit un răspuns fascinant de lămuritor, „am prea puţin timp – citesc şi scriu doar despre cărţile prietenilor”. Poţi să lansezi o acuzaţie după o aşa afirmaţie? Eu nu.
Da, citesc, zic eu că destul de mult. Literatură română contemporană mai puţin şi foarte selectiv în ultima vreme. Trebuie să aud ceva cu totul extraordinar şi din varii surse despre o ficţiune de-a noastră ca să o caut. Nu vibrez de niciun fel în faţa realismului sec al subiectelor din epoca antedecembristă şi nici a mizerabilismului minimalist postdecembrist. Las altora deliciile acestor subiecte şi stiluri. În ultimii ani m-am dedicat mai mult clasicilor, filozofiei, religiei (deşi sunt ateu), istoriei, eseisticicii… Pe o insulă, dintre ultimele apariţii citite, aş lua „Breviarul sceptic: Şi alte eseuri despre simplitate” a lui Valeriu Gherghel, “Cartea ca destin” – Daniel Cristea-Enache şi ”Călugărul Negru” – Şerban Tomşa.
-Se poate trăi din scris în România? În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeți că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să ”poată trăi pe propriile picioare”?
Spun din auzite şi din citite: nu se poate trăi din scris în România, cu excepţiile cunoscute de toată lumea, cele din zona Humanitas şi Polirom (bravo lor!). Atâta vreme cât mass-media este mereu in pragul orgasmului penibil-spectaculos, pe care, deloc paradoxal, pare că îl ratează mereu, când politicienii sunt în stare să fure şi umbra covrigului, iar edilii nu ştiu cum arată un robinet, şansa de a deschide căi spre cultură în România este zero. Un singur canal de televiziune dedicat culturii aveam – a fost închis. Cine să citească? Cine să cumpere cărţi? „Aţi minţit poporul cu televizorul” nu mai este deloc de actualitate. Acum se potriveşte la fix „Aţi cretinizat poporul cu televizorul”. Pe de altă parte, trebuie să remarc iniţiativele private, de genul „întrunirilor” organizate de edituri pe anumite teme, de revistele şi cenaclurie literare, lansările de carte, concursurile de debut… Oricât ar părea de nesemnificative în marea de masă de vlăguiţi intelectual ai ţării şi uneori hidoase şi artificiale, aceste întâlniri dau speranţe literaturii române. Nu cred totuşi că se citeşte atât de puţin cum se tot vehiculează în presa culturală.
-În calitate de cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?
Oh, da. Înainte de toate, trebuie să fie linişte perfectă şi să ştiu că nu se anunţă nimic care să mă oprească. Când încep să scriu, o fac cu sentimentul că am timp să lucrez până la sfârşitul lumii. Orice zgomot mă disturbă, fără muzică. Era o vreme când scoteam bateria de la ceasul de perete. Primăvara, o singură păsărică care flecăre ceva pe afară mi se pare că e un stol. Dacă scaunul nu se dă pe spate, încât să pot sta cu picioarele pe birou şi cu laptopul în braţe, scaunul trebuie să fie atât de jos, ca genunchii să formeze un unghi mai mic de 90 de grade, dar nu sub 70. Acum doi ani nu puteam să scriu cu font cu serife (times new roman), dar de curând am depăşit totuşi „criza” aceasta. După prima „mână”, modific de multe ori textul în intervalul imediat următor. Nu beau în timp ce scriu, nu consum halucinogene. Specific acest lucru pentru cei care, voalat sau direct, m-au întrebat dacă am consumat droguri în timp ce am scris aberantasticele. Trag tutun minimum o dată la jumătate de oră. De multe ori nu îmi cumpăr ţigări, tocmai pentru a nu întrerupe scrisul. Dar… îmi inventez pauze trăgând cu ochiul pe facebook. Când revin la paragraful la care lucrez, fie şi după câteva minute, îl văd altfel, ca şi când nu eu l-aş fi conceput. Deşi ideile îmi vin foarte uşor, punerea lor în cuvinte e uneori destul de anevoioasă. Pentru mine, scrisul e plăcere dar şi muncă.
Vă mulţumim!
Echipa Filme-carti.ro
(Sublinierile ne aparțin. Fotografiile provin din colecția personală a autorului.)
