L-am descoperit pe Tudor Ganea după ce am citit ”Cazemata”, volum apărut în acest an la Editura Polirom. Un roman de debut foarte bun, despre care am scris zilele trecute aici, care arată un scriitor foarte proaspăt și cu mult talent. Tânăr, de profesie arhitect (o meserie, așa cum spune și el, foarte potrivită literaturii), a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări cu privire la volumul apărut în acest an.
-În prezentarea de pe site-ul Editurii Polirom, se scrie că Tudor Ganea este născut la București, în 1983. Așadar, care este legătura ta cu Constanța, cu Dobrogea, fundalul aventurilor din ”Cazemata”?
Sunt născut în Bucureşti, unde am stat vreo câteva zile la maternitate. Apoi am plecat acasă. ( „acasă” numeam între 1983-1988 o colonie militară din câmpia Bărăganului, formată din şase blocuri staliniste p+1, fără apă curentă, fără încălzire, construite în mijlocul pustietăţii, lângă un aerodrom militar, unde trăiau în pace şi bună-înţelegere (alături de familiile lor) o mână de piloţi, ingineri şi maiştrii militari . Tata a fost pilot pe mig-21, apoi pe mig-29. ). Între 1988-1990, „acasă” s-a numit un apartament de la etajul zece al unui bloc din Bacău, pentru ca apoi „acasă” să devină un apartament cu trei camere dintr-un bloc construit pe buza unei faleze din Constanţa.
-Există o astfel de cazemată pe malul mării sau este o invenție a scriitorului de ficțiune?
Există! Construită de armata germană în timpul celui de-al doila război mondial. Fix în faţa blocului meu. Spre diferenţă de cazemata din ficţiune, în cea reală nu se deschide nicio poartă către vreun sat misterios din Delta Dunării. Însă, prin pardosala uneia din încăperi se decupează în beton o mică trapă prin care m-am strecurat şi am ajuns de câteva ori în Delta Gange-ului. Acolo sunt mulţi şerpi, extrem de periculoşi!
-Pescarii au o viață foarte grea, pe care o îneacă mai mereu în alcool. Cu toate acestea, limbajul lor din roman nu este unul trivial, ci comun, suculent, plin de oralitate. De unde inspirația pentru dialogurile foarte inspirate din ”Cazemata”, ai trăit în lumea pescarilor, ai preluat chiar de la ei obiceiurilor și ”vorbele”?
Pescarii de guvizi şi de chefal cu care m-am intersectat de-a lungul anilor – pe digul de unde şi eu am făcut ravagii prin bancurile de stavrizi – nu păreau să aibă o viaţă foarte grea. Dimpotrivă: mie mi s-au părut cei mai fericiţi inşi de pe faţa pământului. Cred că erau aşa şi din cauza alcoolului. Dar nu toți. O ţineau numai în glume şi miştouri. Bineînţeles că mi-au rămas tatuate pe creier toate „vorbele” lor de duh cu care mi-am condimentat dialogurile din roman. Nu pot spune că „am trăit în lumea pescarilor”, pentru că ar fi fals. M-am intersectat cu lumea lor aşa cum ni se intersectau, uneori, nailonurile de la lansete.
-”Cazemata” poate fi inclus, cu ușurință, în mai multe subspecii ale romanului. Cum privești această carte, ca un roman fantastic, ca un roman polițist, ca un roman psihologic?
O privesc ca având din toate câte puţin şi neapartinand niciunei subspecii. Cred că depinde foarte mult şi de perspectiva celui ce o citeşte. Sunt acolo mai multe paliere de interpretare, în acest sens. Fiecare îşi alege ce vrea. Când m-am apucat să-i scriu primele pagini, habar nu aveam în ce direcţie o să mă ducă. Nu am gândit-o în spiritul niciunei subspecii literare, după cum nu am ştiut cum se va încheia decât cu două-trei pagini înainte de final. Am alternat regula cu nicio-regulă, planificarea cu improvizația pură, realismul cu onirismul, descrierile arborescente cu oralitatea seacă. Cazemata este un vis de peste zi, altoit pe o tramă detectivistă, cu muguri de fantastic, în care lucrurile scapă de sub control. Un fel de „ureche în iarbă” găsită în spatele blocului, dacă ar fi să forţez o legătură cu filmul lui David Lynch.
-Am citit prezentarea cărții și se scrie acolo că inițial ”Cazemata” se dorea a fi o carte de proză scurtă. Care a fost cursul evenimentelor, în ce moment ai realizat că de fapt totul a devenit un roman?
După primul capitol. Până în acel moment, primele 4 subcapitole fuseseră gândite ca entităţi separate, de proză scurtă. Iniţial, gândisem totul ca pe un volum de 12 povestiri ce urmau să prezinte întâmplări din viaţa unui cartier de la malul mării. Întâmplări petrecute în aceiaşi zi, acelaşi loc, cu personaje diferite. ( ceva gen „Crash”, nu al lui Cronenberg ci al lui Haggis ). Prozele urmau se fie legate printr-un liant. Liantul ăsta s-a dovedit a fi lichidul amniotic în care s-a dezvoltat embrionul cazematei. Am ştiut că alunec înspre roman în momentul intrării inspectorului în scenă. Aşa că, pot spune că la începutul capitolului 2 am simţit cum a lovit fătul.
-Cât de mult a influențat cursul de creative writing ținut de Florin Iaru și Marius Chivu debutul tău? A fost un curs decisiv sau ideea scrierii unei cărți se cristalizase mult mai devreme?
Dacă ar fi să pun în balanţă neîncrederea (în propriile-mi texte) cu care am intrat la acel curs şi încrederea cu care am ieşit, pot spune cu siguranţă că da: a fost un curs decisiv. Adică, am decis să scriu constant şi să-mi îmblânzesc autocritica cu care mi-am mutilat toate prozele de-a lungul timpului. Până la momentul cursului tăiam tot ce scriam. N-a mai rămas aproape nimic din cele aproape 100 de povestiri scrise de mine de-a lungul anilor. Increderea dată de Marius şi Florin a fost decisivă în luarea hotărârii de a scrie constant. Pentru că asta am făcut după curs: am scris constant. Zi de zi. Mi-am dat şi demisia când am văzut că nu-mi ajunge timpul.
În ceea ce priveşte cristalizarea romanului, am mai spus-o: rodasem câteva personaje din Cazemata şi în alte povestiri, însă ideea scrierii unui roman s-a cristalizat post-curs.
-La prima vedere, arhitectura nu pare foarte compatibilă cu literatura. S-au reorientat arhitecții spre literatură, de vreme ce avem din ce în ce mai mulți scriitori-arhitecți? Ce poți spune despre experiența ta în acest sens, cum se împacă aceste două domenii?
Dimpotrivă: eu aş spune că există foarte multe legături între arhitectură şi literatură (şi muzică, prin extensie): ritmul, repetiţia, măsura, contrastul, simetria, contragreutatea, asimetria etc. sunt tehnici de compoziţie universale, care transcend barierele dintre arte şi care pot ordona atât faţada unei clădiri, cât şi construcţia unui roman sau partitura unei simfonii. Eu însumi m-am folosit de câteva din aceste tehnici în conceperea osaturii Cazematei.
Am văzut că ies la rampă scriitori arhitecţi (cum este cazul lui M.Duţescu sau Ioanei Cretoiu) care scriu o proză (şi poezie, în cazul lui M.Duţescu) foarte bună, iar acest lucru nu poate decât să-mi confirme ideea de mai sus.
-Plecând de la ultima întrebare, gândești arhitectura sau arhitecții ca subiecte al unor cărții viitoare? Ce proiecte ai în domeniul literar?
Sunt de părere că absolut tot ce trece prin viaţa unui om care decide să scrie are un impact, mai mare sau mai mic, asupra scrisului său. În speţă, arhitectura va fi o constantă a scrisului meu chiar şi în cazul în care voi decide să scriu un roman despre trista viaţă a unei maimuţe depresive din jungla amazoniană. De asemenea, există cel puţin un arhitect despre care voi scrie tot timpul, vă las pe voi să ghiciţi cine e.
Lucrez acum la un roman despre care nu vă pot spune decât că va fi îmbibat cu miere.
Mulţumim,
Jovi – Filme-carti.ro
(Sublinierile ne aparțin.)
