Interviu Corina Sabău. Partea I, scriitoarea
Scriam acum câteva săptămâni despre cartea Corinei Sabău, „Dragostea, chiar ea”, apărută la Editura Polirom: “un roman echilibrat, bine balansat între patru personaje principale, o critică fină a societății de consum contemporane, care oferă prea puține șanse oamenilor la o viață mai bună, inclusiv în privința iubirii pentru cei din jur.” Corina Sabău a avut amabilitatea să răspundă unor întrebări formulate de echipa Filme-carti.ro si îi mulțumim din nou pe această cale. De asemenea, le mulțumim reprezentanților Editurii Polirom pentru intermediere și colaborare.
-De câte ori întâlnesc un roman de iubire autentic şi contemporan, mă întreb de unde a împrumutat autorul acestuia personajele, cât din ele reprezintă ficţiune şi cât au un filon autobiografic. Mai cu seamă într-un roman ca ”Dragostea, chiar ea”, care implică atât adulter, divorţuri, împăcări, copii care se simt părăsit, cât şi multă dragoste adevărată. Câte elemente autobiografice aţi împrumutat unora dintre personaje dvs. şi care sunt acestea?
M-ar plictisi dacă prin scris m-aş întoarce la viaţa mea, aşa că autobiograficul joacă un rol minim în cărţile mele. Mi-ar fi groaznic de ruşine ca oamenii din jurul meu, oameni la care ţin, să se regăsească, fără să le fi cerut cineva acordul, sub formă de material ficţional. Împrumut de la ei, cel mult, câte un gest, încerc să refac o privire, să-i privesc din spate, în timp ce înaintează pe o străduţă sau privesc pe fereastră. Recuperez, în schimb, ca un prieten al meu care are pungi diferite pentru gunoiul de reciclat, obiecte şi spaţii. Îmi place să-mi conduc personajele în spaţii pe unde am trecut şi eu, să văd ce reacţii trezesc în ele obiectele care mă înconjoară.
-Un alt palier important al romanului dvs., pe lângă patrulaterul iubirii, este cel al posibilei elucidări a misterului feminin (chiar dacă Mia, unul dintre personajele centrale, are ca ”vină” faptul că nu este încă mamă şi nu poate avea, în mod sigur, aceleaşi simţiri ca cele ale lui Lily”). Într-un loc, se spune: ”Să le dai, toate vor acelaşi lucru. Te pândesc şi vor să muşte din tine până nu mai rămâne nimic, până îţi omoară toate sentimentele şi dorinţele care nu le privesc pe ele. Să te facă să zaci în mirosul lor stătut şi întins în toată casa până crăpi, asta vor. Nevoia de a simţi că cineva se zbate în jurul sexului lor sau disperarea că nu vor avea cu cine să bea un ceai, nici nu ştii ce le mână.” Este acesta un mod de a interpreta misterul feminin sau consideraţi că îl caracterizează doar pe personajul care gândeşte aceste cuvinte?
Dacă ceea ce poartă numele de „mister feminin” s-ar concentra în cuvintele personajului meu, ar fi un dezastru. Din câte ştiu, treaba asta cu „misterul feminin” e mai degrabă în avantajul femeilor, un ceva care le abate câtva timp atenţia bărbaţilor de la treburile de fiecare zi. Personajul meu pare mai degrabă furios, pentru că abia acum descoperă ce se găseşte sub pojghiţa care acoperea şarmul irezistibil al Miei, sub „eternul ei mister feminin”.
-Multe dintre scenele de început ale cărţii au loc în nişte birouri minuscule ale Ministerului Agriculturii. Ce m-a frapat nu a fost această situare a poveştii, cât veridicitatea ei: funcţionarii stau, bârfesc, discută reţete sau probleme despre viaţă, joacă Solitaire, pleacă la program (cu excepţia şefului), etc. De unde v-aţi inspirat în ilustrarea unor scene care se cunosc prea puţin, cu excepţia celor direct implicaţi, doar se bănuiesc, aţi lucrat vreodată în vreo instituţie publică?
Lucrez într-o astfel de instituţie, e vorba de radio-ul public, dar pot spune că puţini dintre funcţionăraşii din cartea mea s-ar simţi în largul lor aici şi ar avea timp de Solitaire sau de stat la bârfă. M-au ajutat, în schimb, povestirile unui prieten care lucrează tot într-o instituţie publică.
-Tot în acest Minister al Agriculturii, m-au uimit denumirile de departamente şi compartimente, parcă împrumutate dintr-un ”peisaj” kafkian sau orwellian: serviciul Organizare şi strategie, compartimentul Plante tehnice, aromatice şi gelatinoase, compartimentul de Produse tradiţionale, Serviciul pentru protecţia plantelor etc. Există în realitate aceste denumiri (dacă ar fi, ar fi cumva ironico-amuzante) sau sunt pur şi simplu adaptate ficţional la realitatea romanului?
Şi pe mine m-au amuzat. Da, aceste denumiri există în realitate, le puteţi găsi în organigrama ministerului. E adevarat, pe unele dintre ele a trebuit să le adaptez la acţiunea romanului.
-Merită a fi citită literatura română contemporană? Recomandaţi cititorilor noştri trei cărţi recente pe care le-aţi lua cu dvs. pe o insulă pustie.
Bineînţeles că merită. Cărţile pe care le-aş alege nu sunt însă tocmai recente: volumul „Sora mea de dincolo” de Ileana Mălăncioiu, poeziile lui Virgil Mazilescu, şi romanul „Sexagenara şi tânărul” de Nora Iuga.
-De ce credeţi că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să ”poată trăi pe propriile picioare”?
În primul rând, pentru că limba română nu este o limbă de circulaţie. Pentru a câştiga bani, trebuie să fii reeditat şi tradus. Apoi, poate pentru că literatura română n-a reuşit, până acum, să fie destul de convingătoare. Cred că festivaluri de genul celui organizat de Bogdan Alexandru Stănescu, Oana Boca şi Vasile Ernu ajută. Mai cred că este importantă participarea României la târgurile internaţionale de carte şi o politică bine pusă la punct de promovare. Strategia recentă a ICR-ului este, însă, la pământ, măsurile luate până acum de conducerea instituţiei sunt în acelaşi timp rizibile şi revoltătoare. Tocmai am semnat o petiţie care cere demiterea actualei conduceri. Dar până la receptarea literaturii române în străinătate, cred că literatura română trebuie să-şi recâştige cititorii autohtoni. Şi unii, şi alţii, scriitori şi cititori trebuie să facem eforturi pentru a relua această relaţie şi a ne câştiga încrederea unii-ntr-alţii.
-Cum primiţi criticile? Luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie?
Iau în considerare părerea oricărei persoane care mi se că înţelege literatura. S-ar putea să fie acelaşi lucru cu a căuta să înţelegi câte ceva despre viaţă. De aceea, primii mei cititori nu sunt întotdeauna doar profesionişti, ci şi oameni care n-au studii de gen, dar la ale căror opinii ţin foarte mult. În ceea ce priveşte critica literară, o consider foarte importantă. Dacă n-ar fi existat critici, probabil că am fi citit haotic, ei sunt cei care ne-au ordonat lecturile, datorită lor am ajuns la cărţi fundamentale, care au marcat evoluţia literaturii. Iar în momentul de faţă, când publicaţiile culturale traversează un moment de criză, faptul că mai există câţiva oameni care citesc cărţi şi scriu despre ele, oameni dispuşi să facă şi critică de întâmpinare, ne ajută să mergem mai departe.
-Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?
Bineînţeles că bloggerii contează şi mi se pare că mulţi dintre ei se bucură de o foarte bună receptare în rândul cititorilor. Mă amuză însă bloggerii (din fericire, cei de genul asta sunt puţini) care, câştigând un oarecare public, se apucă să dea sentinţe.
-Ca cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?
N-aş putea spune că am tabieturi. Scriu în camera mea, cu laptopul în braţe. Cam asta-i tot. A, şi nu ascult niciodată muzică în timp ce scriu.
-Care consideraţi că vă este cel mai personal, mai deplin, mai liber şi mai satisfăcător mod de exprimare literară de până acum: romanul sau scenariul?
Categoric romanul.
-Clişeistic, dar de interes, iar un alt mod de a afla, chiar nu ştiu: ce coaceţi acum? 🙂 Ce aveţi în pregătire? Ce proiecte? Un nou roman? Un scenariu?
Am în minte trei poveşti, dar deocamdată n-am îndrăznit să mă apropii suficient de nici una astfel încât să încep s-o aşez pe hârtie.
Vă mulţumim!
Echipa Filme-carti.ro
(Sublinierile ne aparțin.)
(va urma)
