Am citit de curând cel mai recent roman al lui Florin Irimia ”Câteva lucruri despre tine”, un roman proaspăt, actual, într-o lume întunecată și suficient de depresivă. Am scris despre această carte pe Filme-cărți.ro și am reușit ”să schimbăm” cu Florin câteva întrebări și răspunsuri care vă vor lămuri, sper, să cumpărați această carte. Nu trebuie uitat că duminică, 23 noiembrie, ora 12.30, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, va avea loc lansarea cărții Cîteva lucruri despre tine. Invitaţi: Cristian Teodorescu, Ion Bogdan Lefter. Moderator: Lucian Dan Teodorovici.
-Am avut o discuție la FILIT Iași cu privire la romanul ”Câteva lucruri despre tine”. Eu am spus că este un roman depresiv, tu ai replicat că este un roman optimist. Până la urmă, care este adevărul? Are personajul romanului o depresie optimistă?
Da, poate că este un roman depresiv din punctul de vedere al cititorului, dar din punctul de vedere al celui care l-a scris este optimist. Nu prin conținut, evident, ci prin însuși faptul de a-l fi scris, de a-l fi terminat. Dincolo de asta, un roman despre un depresiv, despre un posibil sinucigaș, nu trebuie să fie el însuși deprimant. Eu cred că poate fi citit foarte bine și fără să să vrei să-ți dai venele după aceea.
-Cum ți-a venit ideea pentru acest roman? Întreb asta și pentru că, în perioada asta, există o adevărată manie în lumea ”vedetelor” cu privire la depresie. Unii se sinucid (vezi cazurile Robin William sau Philip Seymour Hoffman), iar alții, majoritatea, atrag atenția că depresia e cu adevărat o boală și trebuie să fim atenți la oamenii triști. Plecând așadar de la prima întrebare din această frază, au fost aceste cazuri un punct de plecare sau evenimentele (sinuciderile, apariția cărții tale) s-au suprapus întâmplător? Ce părere ai tu cu privire la depresie?
Sincer, nu știu cum mi-a venit ideea. Poate am văzut prea multe filme noir în ultima vreme și am vrut să scriu și eu unul, poate că era ceva ce voiam să scriu mai demult și nu găseam un context potrivit, poate România însăși e un film noir și atunci faptul că am scris un roman de genul ăstuia e cât se poate de firesc. Ce pot să-ți spun este că am scris primul capitol, ca un fel de proză scurtă, ca un fel de prolog, după care am tot simțit că trebuie să continui cumva. Și am continuat așa cum ai văzut, fără nici o legătură cu ce s-a întâmplat în ultimul timp, practic romanul era deja terminat la momentul sinuciderilor de care vorbești, sau la momentul apariției unei cărți foarte importante despre depresie, e vorba de Demonul amiezii, de Andrew Solomon, o carte care ar trebui să se vândă ca pâine caldă în România unde eu zic că depresia este în floare, și numai pentru faptul că sunt pur și simplu prea multe lucruri care nu merg cum trebuie. N-are cum să nu te influențeze mediul în care trăiești, această permanentă lipsă de perspectivă care te însoțește peste tot, aceste permanente bețe în roate care ți se pun, acest ocean de ostilitate sau indiferență cu care ești tratat, ca tânăr și bătrân deopotrivă.
-Poate supraviețui un depresiv doar povestind, așa cum face personajul imaginat de tine? Cu alte cuvinte, dacă extrapolăm, sunt psihoterapeuții salvarea depresivilor?
Depinde de gravitatea depresiei, de tipul ei. De obicei, fără medicație e greu, și tocmai de aceea inclusiv psihoterapeuții o recomandă. Dar de ce spui că personajul meu supraviețuiește?
-Mi se pare dificil să construiești două personaje – tatăl și fiul – atât de insensibile în privința femeilor. Nu te temi că vei fi ”ostracizat” de către acestea din urmă?
Nu, nu mă tem pentru că n-am inventat eu misoginismul, și nici nu-l propovăduiesc. Dimpotrivă. Am vrut să creez două personaje profund antipatice, și să arăt cum toxicitatea unuia se răsfrânge volens-nolens și asupra celuilalt. Și tatăl și fiul sunt ființe profund corupte moral și chiar dacă fiul dorește să se smulgă de sub influența lui taică-său, ajunge în final să-i calce pe urme, lipsa unei izbăviri, a posibilității de a ieși din acest cerc vicios fiind de altfel o trăsătură specifică filmului/romanului noir.
-Ce ne-a plăcut cu adevărat la roman a fost coerența. Multe romane românești contemporane se pierd în filosofie foarte repede și, plecând cu o idee, o pierd pe parcurs. Care este abordarea ta cu privire la filosofie? În carte, ai integrat-o destul de subtil, părea o parte naturală a poveștii.
Păi, trebuia să aibă și el o calitate, nu? Măcar coerent să fie. Dincolo de glumă și întorcându-mă la întrebare, n-am vrut, cum se spune, s-o fac pe filosoful în carte. Dar am lăsat personajul să vorbească și, lăsându-l, a ajuns poate să filosofeze puțin, nu-mi dau seama. Până la urmă e un roman confesional, e greu să nu-ți dai cu părerea “despre oameni și viață” într-o confesiune. Dar filosofia, cum ziceam, n-a fost un scop în sine.
-Doctorul poate fi Dumnezeu sau o conștiință proprie, poate fi orice sau oricine. Noi credem în varianta a doua. Tu cine ai vrut să fie? Sau e o cheie a romanului, care trebuie să fie înțeleasă, așa cum se pricepe, de către fiecare cititor?
Întocmai. N-are rost să spun eu la cine m-am gândit, nu cred că ajută la ceva. Dar, într-adevăr, am avut o identitate în minte. Nu poți să te gândești la un personaj, fie el unul lipsit de replică, fără să-i conferi o identitate. Însă aș vrea să le las cititorilor plăcerea să descopere singuri cine se ascunde în spatele Doctorului, mai ales că o identitate n-o exclude pe alta.
-Sunt multe referiri în această carte la lumea cinematografiei. Cum te raportezi tu la lumea filmului, ești pasionat de filme în general și de filmele noir, în special? Ce părere ai despre Woody Allen, dar despre Roman Polanski?
Filmul și cartea sunt două prezențe constante în viața mea, constante și dătătoare de multe satisfacții. Să nu citești și să nu te uiți la filme mi se pare absurd, mai ales atunci când trăiești într-o realitate adesea absurdă ca cea de la noi. Absurdă și potrivnică individului. Și totuși sunt o grămadă de oameni care zic, ba chiar se laudă, că ei n-au timp nici pentru filme, nici pentru cărți. Mă rog, de un film, de un serial acolo mai găsesc timp, dar pentru o carte, vorba turcului, yok. E trist. Asta e un lucru cu adevărat deprimant, mai ales când ești scriitor. Cât despre Woody Allen și Roman Polanski, o declar și în Cuvântul înainte, dealtfel, am o părere foarte bună, sunt niște regizori incredibil de talentați și imaginativi, Allen cu precădere, dar și Polanski, pe care nu te plictisești niciodată să-i auzi vorbind (am văzut multe interviuri și documentare cu/despre ei) și de ale căror filme, mai ales nu te plictisești niciodată. Cazul meu, cel puțin.
-O întrebare-capcană: Cât din tine este în personajul principal al romanului?
Nu-i chiar așa o capcană. Pot să răspund în procente? Pentru că am calculat: fix 3,14%.
-Viziunea despre România și despre lumea din jur era foarte sumbră în ”O fereastră întunecată”. S-a schimbat ceva în gândirea lui Florin Irimia – scriitorul și cetățeanul român – de atunci încoace?
Nu prea avea când să se schimbe. Au trecut doar doi ani de atunci. Se va schimba când se vor schimba și vremurile. Dacă se vor schimba. Eu cred că mi-am cam pierdut speranța, dar asta nu înseamnă că nu voi reacționa pozitiv când voi vedea schimbarea.
-Știm că ai fost implicat activ în organizarea FILIT Iași, un festival de literatură care și-a câștigat deja un bun renume, nu numai în România. Cât de greu este să muncești în folosul unui astfel de festival? Crezi că va câștiga lupta, pe termen lung, cu politicul?
E greu, îți cere foarte multă dăruire și un consum nervos pe măsură, dar în același timp este foarte rewarding. E o experiență aparte. În ceea ce mă privește, am mai spus-o, am spus-o de la început, a fost și continuă să fie singurul moment când într-adevăr am simțit că fac parte dintr-un proiect important. Cât despre lupta cu politicul, nisipurile sunt foarte mișcătoare aici, dar vorba unui colege din FILIT, va trebui cumva să învingem.
Vă mulţumim!
Echipa Filme-carti.ro
(Sublinierile ne aparțin.)
