Interviu cu un cristian: ”Cum nu sunt scriitor, nu știu să scriu, nu dau autografe, doar pun amprenta” (II)

Prima parte a interviului aici.

-V-ați desfășurat mereu activitatea într-un activitatea oarecum de underground: sistem editorial, reviste de literatură, Biblioteca de poezie, spectator, fotograf, filmofototecă etc. Mai aproape în timp, deținător de editură și angajat al Uniunii Scriitorilor. V-ați imaginat vreodată viața fără a fi aproape de carte?

Nu oarecum, chiar underground. Iubesc literatura și până o să mă reprofilez, mai pierd puțin vremea pe-aici. Profesional nu am ce demonstra, ierarhic, nu am unde urca. Mai sus de-atât, într-un sistem normal și cu capul pe umeri fiind, nu am unde: lucrez la cea mai importantă publicație culturală a țării, Observator cultural, independentă din orice punct de vedere (vreau să menționez că n-am lucrat decât o lună la stat, deci să mă scutească profesioniștii care vin din acea sferă de aluzii și comentarii), am realizat, împreună cu Victor Jalbă-Șoimaru o editură care chiar a schimbat aerul, pot demonstra oricând că toate atacurile pe care le-am lansat sunt argumentate și, mai mult, răspunsuri la mitocănii și situații aiuritoare. Dau un singur exemplu, ca să nu se creadă că aberez. Am fost în mai multe rânduri întrebat cum de-mi permit să ironizez Radiodifuziunea Română. Păi hai să vedem. Prin 2003, Florian Pittiș m-a lăsat (şi-i sunt foarte îndatorat pentru asta) să fac un cenaclu experimental pe holurile Casei Radio. Singura problemă, din partea instituției, trebuia musai să fie co-producător o pupăză, care numai literatură nu inhalase-n viața ei de rudă a șefului suprem (nu stau să-i caut numele) al instituției. Nu trec două ediții, că distinsa începe să pretindă spațiu în program. Să punem dansuri sportive între lecturi și alte aberații de-astea. Când a citit Elena Vlădăreanu, reacția duduii de la radio a fost una absolut memorabilă: ia-ți târfa și pleacă! (a existat și un articol al Elenei). Ei, cum naiba să nu fii furios când pițipoance de-astea îți fac praf un proiect și peste tot, dar peste tot, în presa culturală de stat a acelor ani găseai astfel de dudui sclifosite, inepte, lipsite de cel mai elementar simț literar?

-Sunteți destul de activ în Social Media. Postările dvs. sunt deseori anti-ceva, iar comentariile sunt uneri pline de dispute. De unde vine această ”opoziție” față de conformism? Are efect această ”enervare” continuă, manifestată inclusiv în Social Media? Se poate schimba ceva în țara asta în domeniul cultural?

Sunt anti-sistem. Pentru că nu-mi place prostia, nu suport ipocrizia şi pleşcăreala instituționalizată. Am oroare de mafiile mai vechi sau mai noi. Iar mafiile culturale, o pot confirma cei care au avut răbdare să discutăm despre ele 30 minute, sunt mai multe şi mai solide decât multe alte mafii (vânzare de carte şcolară, achiziţii publice, biblioteci judeţene, premii locale, scriitori locali asistaţi de primării şi lista e foarte mare). Enervarea ține de un ritm continuu al mizeriei morale. Dacă vorbești, devii brusc și invariabil nepoliticos și frustrat. Hai să vedem, prin două exemple, dacă comentariile mele pline de dispute sunt fără sens:

1. Se face un premiu Augustin Frățilă. Banii vin de la o companie de tutun (nu se specifică asta în primă fază), pentru cel mai bun roman (zic organizatorii) și valorează 10.000 de euro. Între cele 5 cărți propulsate de un juriu de critici în finală apare o penibilitate de carte (e foarte bine că la ediția a doua au atras la bloggeri pe cineva care a ras cartea, iată un câștig de imagine), care câștigă prin vot fraudat (unul dintre competitori s-a și retras) un premiu paralel. Cum să reacționez când se fac presiuni de către organizatori ca să nu mai comentez pt că există nu știu ce parteneriat între premiu și revista la care public? Cum să nu reacționez când un juriu de critici respectabili lasă cel mai mare premiu (dacă era un premiu oarecare, hai, mai mergea) pe mâna unora care recunosc că nu citesc literatură română, dar sunt mândri că fac parte din juriul celui mai important premiu “literal”? E sau nu e un gest de amabilitate în fața amatorismului pentru nu știu ce considerent de trafic? E sau nu e o decredibilizare a actului critic? Cum să nu faci mișto de un specialist venit peste noapte, care promitea stive cu cărți prin librării și după doi ani a dispărut din industria care-l cocoțase șef pe la una din cele 6 asociații editoriale? Ce era nelalocul lui aici? Tăcere-n front și mâna-ntinsă doar pentru că s-au găsit bani pentru un autor sau 10?
2. N-avem bani pentru finanțarea unor reviste (dispar pe capete) și, pe lipeală politică, la Iași se face un ditamai festivalul, cât să vină nu știu ce lider național să-și laude prietenul și subalternul, altfel un fost ministru incompetent. Cum să spargi 500.000 de euro într-un festival literar pe consum? Asta e sumă normală pentru un sistem în colaps financiar? Cum să ai două festivaluri internaționale, unul la Timișoara (de 10.000 de euro) și unul la Iași, cu buget de concert Metallica, desfășurate simultan? Spune-mi și mie, suma asta, de 500.000 de euro, împărțită cum am văzut cu toții, că pentru scriitori sumele au fost rizibile (lecturile de poezie au generat onorarii de 50-100 euro și ăia dați cu amânări, de-au ajuns să-i ironizeze și dintre cei prezenți) e normală pentru un sistem performant? Chestie de principiu, doar atât. Din suma asta atât de generoasă nu se găsea, printre curse zilnice cu autocarul, hoteluri, mese și corturi de nunți, nu se putea găsi o sumă pentru niște colaborări? Niște burse? O subvenție pentru ceva? Câteva abonamente? Nu mai zic, că mă enervez şi-mi pun în cap fel de fel de amici.

Iată două aspecte punctuale care au generat, cum zici, valuri de dejecții. Frustrare? O fi, nu zic nu. Dar, oameni buni, pe ce lume trăiți, totuși?

Și, da, se poate schimba. Atitudinea. Adică să lăsăm la o parte ideea că e bine că s-a făcut și-așa și să ne gândim ce vrem să fie povestea asta cu literatura peste 20 de ani. O supapă politică de supt fonduri europene sau un sistem din care să poată trăi scriitorii români? Mobilizează sute de voluntari, dar nu-și pun problema că publicul trebuie învățat să plătească la evenimente, nu doar dus cu alaiul la gratuități pentru care au făcut rost de fonduri. Ce vrem? Să facem consum constant pentru finanțări prietenoase sau să creștem publicul? Dacă aștia de la Iași vor să-mpuște titlul de capitală culturală europeană, n-au decât, dar să facă ceva pe sume rezonabile. Nu cu costuri supraetajate și vrăjeli. S-a făcut o chestie tipic românească. S-a umflat nota cât s-a putut, că ți-e și rușine să mai zici ceva. Se uită lumea și chițăie: ia uite-i și pe scriitorii ăștia cât consumă! Nu zice nimeni să nu se facă, sunt bani publici, dar mai cu cap, totuși. Dacă la premiul Frățilă senzația era de manelism (aruncă cineva 10.000 de grăunțe pe masă și orice îi e permis), la marele festival de la Iași, care are multe părți bune (dar care pălesc clar în fața sumei de transfer) avem un politicianism becalian (v-am făcut catedrala mântuirii literaturii, încărcăm oricât). Ori, să-mi fie cu iertare, nu asta aștept de la strategii literari și nu pot să tac în fața acestor demonstrații de forță. Poate că nici n-am dreptate, tot spun, cred că aceste două proiecte, cotate ca reprezentative, ne-ndreaptă spre altceva și spre un mod de a vedea lucrurile în literatură: dependența de orice sponsor (poate că, prin lege, se va ajunge ca scriitorii să citească în deschiderea concertelor de manele, dacă va dori sponsorul) și aservirea politică. Așa ceva, cu riscul de a părea depășit, nu mă interesează, indiferent cât profesionalism și sudoare implică. Las la o parte lipsa de fair play, atât de frecventă în mediile elitei financiare culturale. Mai ușor cu experții, că am alergie la ei.

-Pe coperta a patra a cărții ”Morții mă-ții” este făcută următoarea precizare: ”Sunt un cristian și literatura română scrie pe mine. Chiar dacă, păcatele mele, nu sunt scriitor.” Mai multe afirmații, mai multe întrebări: Vă faceți timp să citiți și literatură străină, care sunt scriitorii străini ”de suflet”? De ce această afirmație, ”nu sunt scriitor”, mai ales că lectura romanului duce cu siguranță la o altă concluzie?

Nu există literatură română sau străină când ești cititor de meserie, dar putem merge pe convenția asta. Există cărți bune și cărți proaste. Când citesc, nu mă interesează naționalitatea autorului, de cele mai multe ori nu mă interesează nici măcar autorul. Sloganul literatura română scrie pe mine e o altă demonstrație (a iritat pe câțiva, le-o pot explica pe scurt, mă distrează avântul prostiei). Am în grijă arhiva foto a lui Ion Cucu (peste 20.000 de imagini), așa că, vrând-nevrând, cam tot ce contează în literatura ultimilor 50 de ani e acolo. De ultimii 15 ani am încercat să mă ocup personal. E și păcat să trăiești printre scriitori și să nu ai curiozitatea să-i cunoști. Așa că, trecut și prezent sunt reuniți în ceea ce va fi o bibliotecă personală. Chit că deranjează, sloganul e și el o demonstrație: literatura română nu e numai o sumă de cărți, ci și o arhivă. Ceva viu, făcut după reguli personale.

Încerc să-mi fac mereu timp pentru citit, filme mute și pentru teatru radiofonic. Nu sunt scriitor pentru că scriitori sunt alde Caragiale, Cărtărescu, Cosașu, ca să mă opresc la trei, și nu vreau să cred (nici măcar în glumă) că sunt scriitor ca și ei sau că oricine poate ajunge scriitor. Nu am scriitori de suflet, am doar cărți (nu pot admira necondiționat toate cărțile cuiva, se mai întâmplă să am obiecții, pe care le țin pentru mine). Se-ntâmplă, așadar, să citesc mai multe cărți ale autorilor străini, din simplul motiv că nu-i pot cunoaște personal. De suflet, am o slăbiciune pentru un oarecare Dostoievski, îmi pierd vremea cu Faulkner și Proust, bag la grămadă japonezi, turci și unguri, încerc să nu mă limitez la ce am învățat la literatura universală că merită citit. Cum s-ar spune, încerc să țin pasul cu lumea bună, dar mă tem că nu vor mai conta aceleași cărți citite, ci altceva. O singură recomandare punctuală: Mircea Lutic, Premiul Eminescu al Academiei Române pentru anul 2011 pentru volumul Arminden cu heruvimi. Mi-e străin, ca și felul în care funcționează multe lucruri în această țară minunată.

-În privința cărții dvs., luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?

Cred în publicul interesat, nu în cel întâmplător. Nu voi credita niciodată un blogger în dauna unui critic profesionist, este felul meu de-a înţelege literatura. Mulţi o pot îmbrăţişa, dar asta nu-i face speciali. Normal că există bloggeri care contează, dar nu într-atât cât să-mi schimbe părerea. Literatura e o meserie, nu te poți baza prea mult pe întâmplare.

-Merită a fi citită literatura română contemporană? De ce? Dacă se poate, recomandați cititorilor noștri trei cărți românești recente pe care le-ați lua cu dvs. pe o insulă, în concediu.

N-am bani să plec în concediu, cu-atât mai puţin pe-o insulă, nici măcar la all inclusive. Critica literară devine foarte importantă în haosul actual. Nu cred că întrebarea e dacă literatura română contemporană merită citită, ci cum naiba se poate ca literatura română contemporană să ajungă să fie contestată de oameni care n-au treabă cu literatura, în principiu. Dacă cineva citește, de plăcere sau din obligație, nu înseamnă că are treabă cu literatura. Literatura e o meserie, care include și cititul, la o adică, dar nu-nseamnă doar citit, părerism, trafic de blog. Impresia asta că oricine poate scrie și, implicit, e scriitor, și comenta, deci aspiră la un statut de critic literar, e cumva sport național. Dacă sute de oameni piratează filmele nominalizate la Oscar și-și pun părerile pe facebook nu înseamnă că au treabă cu industria filmului. Una e să fii consumator, alta să faci parte din fenomen. Poate că-s mai de modă veche, dar n-aș paria prea mult pe un blogger cool în dauna unui critic cu studii temeinice. Poate că e și problema mea, dar tot cred că e nevoie de școală, nu doar de aderență la o masă de ignoranți, până la urmă. Critica nu înseamnă neapărat succes de public, ci echilibru și standarde. Și-apoi, în comunism existau cărți proaste vândute-n și-n 20.000 de exemplare. În anii 90 orice maculatură se putea vinde în 50.000 de exemplare. Dacă se vindea, publicul acela însemna ceva? Unde e acel public, până la urmă? Cum ne putem raporta la un autor care-a vândut 20.000 de exemplare acum 20 de ani și azi vinde sub 1000? E numai el în cauză sau e și vorba de public?

Să nu ne iluzionăm, literatura nu e pentru toți și nici nu e obligatorie. Nu trebuie să forțăm lucrurile și să cerem unanimități. Are și publicul rolul lui, a mai căpătat și puțină curiozitate (prin 2001 era foarte amuzant să faci o lectură într-un spațiu neconvențional, scriitorii erau temători, publicul stătea în banca lui, deci se mai schimbă lucrurile, se mai dezgheață relația asta public-scriitor, deși n-am văzut mai mult de 200 de like-uri la postarea câte unui scriitor important pe facebook, asta spune ceva și despre calitatea publicului, nu doar de cantitatea lui). Cât despre bloguri… Traficul nu înseamnă nimic valoric. Iarăși, să nu fiu înțeles greșit, nu pun în balanță meseria de critic cu timpul alocat blogului. N-am cunoștință de blogger literar care să trăiască din asta, ceea ce ar trebui să dea de gândit celor care atacă la pachet critica literară. Când o să văd un blogger literar care trăiește din propriul blog, nu doar completează un job cu o pasiune de lectură, atunci poate c-o să accept și tipul ăsta de discurs triumfalist, în care criticii sunt văzuți ca inutili sau depășiți.

Îmi pare rău, încă mai cred în misiunea criticii, mai ales în chibițăreala care ne e specifică. Merită să-i dăm importanță acestei chibițăreli? Merită să ne-ntrebăm, așa, prin absurd, că va veni un moment cînd masa de necunoscători agresivi, mai ales din parlament, se va gândi dacă nu cumva trebuie să scoată lectura cărților românești de la bac doar pentru că ei sau copiii lor nu mai au timp de citit? Nu, sunt chestiuni care nu se discută și nu se negociază. Citesc pe blogul nu știu cărui mare vitezist de lectură că literatura română nu se-apropie nici pe departe de marea literatură universală. Hai să vedem cine face aceste afirmații și ce reprezintă, ca idee, aceste persoane. Faptul că citești nu te pune în postura de a da lecții despre literatură. A spune că literatura română contemporană e un fâs e o lipsa de lectură. N-aș da trei, ci 30 de cărți pe care orice cititor serios ar trebui să le citească pentru el, nu pentru binele sau succesul literaturii contemporane. De la Povestiri cu înjurături până la Cartea Șoaptelor, de la Telenovela comunistă până la Exerciții de imaturitate (încerc să fie și titlurile potrivite, poate-poate, cei care se orientează după așa ceva, pot deschide cartea fără frica de a nu se murdări pe mâini…),  Iluziile literaturii române sunt altfel pentru marele public. De la Istoria critică (da, știu, iar o să zică nu știu ce principial că-s omul lui Manolescu, mă flatează treaba asta, în fond, marele șpil, doamnelor și domnilor, e să poți ajunge la vârfurile reale și să nu-ți pierzi vremea cu felurite glorii de raft secund), care poate fi citită și ca un roman al literaturii, până la urmă, până la Scriitor în comunism avem atâtea exemple. Şi destui Mitici Râmătorieni, care să facă un caz din lipsa de lipici a scriitorilor români.

Problema, repet, nu e dacă merită să fie citită literatura română contemporană (merită să trăim în România?), ci dacă merită să riscăm o astfel de întrebare. În fiecare an apar cel puțin 20 de cărți memorabile în literatura română. Faptul că nu le cunoaște marele public nu e vreo pierdere sau vreun handicap. Câteodată te mai găsesc și cărțile, se știe, nu trebuie musai să le pui pe-o listă și să le găsești.

-Se poate trăi din scris în România? În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeți că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să ”poată trăi pe propriile picioare”?

Se poate trăi la limită din scris, dacă totul e corect susținut. Cunosc scriitori care pot trăi din scris, dar și mulți scriitori buni care sunt nevoiți să-și piardă vremea cu fel de fel de joburi colaterale. Asta și pentru că meseria de scriitor e văzută cum e văzută. Dar literatura are tot ce-i trebuie pentru a trăi pe propriile picioare. Sistemul literar există. Există facultăți care pregătesc profesori (cum de ajung ei să vândă auxiliare școlare în loc să le deschidă elevilor ochii spre literatură, e altceva), există biblioteci care au spații și angajați pentru interacțiunea cu publicul (cum de ajung acestea să favorizeze achiziții clientelare, autori locali și aranjamente pe banii primăriilor, e altă mâncare de pește), există festivaluri, târguri de carte, baruri care organizează lecturi, un minister al culturii, un ICR. Fiecare oraș are câte un cenaclu, aș paria că și câte-o publicație, se bagă enorm de mulți bani în evenimente (de la lecturi până la premii). Există aproape totul: edituri (nu știe nimeni câte), succese naționale și internaționale, se traduce într-un ritm normal (deși numai unii au linia fierbinte accesabilă), se plătesc bani grei ca să fie tărișoara invitată pe la Târguri de prestigiu.

Ce nu se face? Păi nu se fac burse, nu se practică o circulație reală a valorilor (se preferă găsirea câte unui Cărtărescu local decât invitarea adevăratului Cărtărescu la o lectură, e inadmisibil să ai 10 scriitori foarte buni, să nu-i faci să circule în țară și să lași puștii să fie îndobitociți cu cine știe ce bard local), nu există fair play (librăriile mari practică cenzura economică), ce să mai spun? Sunt atâtea boli cât într-o copilărie sănătoasă. Avem toate bolile posibile, dar și tot viitorul înainte. Sistemul literar e încă necopt, dar nu are niciun fel de complex. Poate exploda în orice moment dacă scapă de căpușarea din școli (unde vânzarea auxiliarelor îndepărtează copiii de lectură și îi face să urască până și ideea de carte) și de interesul politic, pe de o parte, sau dacă dă acces unor profesioniști să lucreze, nu doar să consume fonduri. N-avem încă o strategie ca să determinăm publicul să plătească la o lectură, s-a creat o ruptură incredibilă între scriitorii români și publicul de școală, există o decredibilizare constantă a meseriei de scriitor și, mai ales, a criticilor literari, sunt atacuri incredibile la adresa elementelor de siguranță ale sistemului (reviste literare, Uniunea de creație), e o sfidare masivă a autorității și o poartă larg deschisă spre veleitarism de care orice grafoman încearcă și începe să profite (lipsa de criterii a editurilor duce la un excedent de carte pe piață, puzderia de revistuțe subvenționate politic papă fonduri care ar merge în mod normal spre circulația valorică sau educarea publicului). În concluzie, se poate trăi pe propriile picioare, doar că trebuie ca ele să mai fie și spălate, nu doar îmbrăcate sau încălțate.

-În calitate de cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?

Cum nu sunt scriitor, am scăpat. Scriu de mână, pentru că numai aşa se creează o legătură. Cum nu sunt scriitor, nu știu să scriu, nu dau autografe, doar pun amprenta.

Vă mulţumim,

Echipa Filme-carti.ro