Acum ceva timp, am citit romanul ”Zaraza”, de Andrei Ruse, și mi-a plăcut foarte mult: este acel gen de roman istoric ce se apleacă asupra unei personalități insuficient cunoscute, un om important pentru muzica românească și care merită, cu siguranță, cunoscut mai îndeaproape-Cristian Vasile. Am fost și la întâlnirea lui Andrei Ruse cu bloggerii literari, am pus acolo o parte din întrebările ce se regăsesc în interviul de mai jos (pentru multe dintre ele îi mulțumesc colegului nostru, Dan!), iar ideea acestui interviu a venit firesc. Îi mulțumesc lui Andrei Ruse pentru amabilitatea de a răspunde la întrebările noastre.
-Când ați auzit pentru prima dată cântecul ‘Zaraza’? Vă mai amintiți? V-a plăcut?
Nu îmi amintesc, sincer, de prima şi prima “audiţie”, bănuiesc că s-a întâmplat undeva prin adolescenţă, atunci când am descoperit muzica şi interpreţii interbelicului, tangourile şi romanţele, sau poate chiar mai devreme şi mintea îmi joacă feste.
Îmi aduc aminte însă de o seară fabuloasă: aveam cred puţin peste douăzeci când am auzit Zaraza direct de la patefon. Eram pe Victoriei la un fel de spectacol de teatru, ceva experimental amestecat cu muzică veche, mai ales interbelică. Mă invitase din întâmplare un amic pe-acolo. Ei, şi chiar cum am intrat într-un fel de cămăruţă aglomerată pe post de foaier, toată învelită într-o lumină roşiatică, apăsătoare cumva, mi-a atras atenţia fâşâiala unui disc. Patefonul era într-un colţ al camerei, nebăgat în seamă de mai nimeni, ca un simplu obiect de decor – aşa cum, nu ştiu dacă ai observat, tot mai multe pub-uri şi baruri folosesc cărţile ca design interior – şi n-a durat foarte mult – desigur, mintea mea lungeşte amintirile de câteva secunde în minute – până când a-nceput Zaraza. Nu pot să-ţi descriu felul în care am înmărmurit, senzaţia aceea de călătorie în timp, pielea de găină şi parfumul creat în lumina aceea roşiatică, parcă de un apus apocaliptic. Eram blocat, în transă, fixând acul patefonului.
Dar momentul a trecut. M-am bucurat de stare şi cred că până am ajuns acasă am şi uitat-o. Nu m-aş fi gândit în ruptul capului că voi scrie vreodată despre istoria acestei melodii, a acestui simbol mai mult şi despre Cristian Vasile, despre care atunci chiar nu ştiam mare lucru.
-Florin Lăzărescu spunea de curând, într-un interviu publicat de Suplimentul de Cultură, că îl irită foarte mult întrebarea ”Cât e realitate și cât e ficțiune în cartea dvs.?”, mai ales că nu este, până la urmă, o chestie relevantă. Și în cartea dvs., în Epilog, s-a făcut o precizare în acest sens, special pentru a se ”îndepărta” cumva această întrebare. Ca să fiu pe același palier, pun o altfel de întrebare: care este momentul ficțional preferat introdus în ”Zaraza”? Care este legătura acestuia cu realitatea?
N-am cum să nu-i dau dreptate lui Florin, este una dintre cele mai iritante întrebări. Pentru un autor sau cel puţin pentru mine, ca să nu generalizez, nu există această diferenţiere între ficţiune şi realitate; când scrii cele două lumi sunt unite, se suprapun, se intersectează, se confundă de multe ori – căci apropo, scrisul implică şi puţin “schizoidie”, dacă-mi permiţi. Ca scriitor, te interesează rezultatul combinării acestor universuri, sentimentul sau ideea care râmăne.
Nu înţeleg care ar fi relevanţa răspunsului pentru un cititor, cu ce l-ar ajuta mai mult sau mai puţin ştiind că o anume scenă a existat sau nu, sau chiar dacă a existat, dacă s-a întâmplat întocmai, cuvânt cu cuvânt, de parcă scriitorul ar trebui să fie un reporter obiectiv, nu un creator de lumi. N-aş vrea să jignesc pe nimeni, dar mi se pare mai mult o curiozitate de can can şi o întrebare care nu vine din gura unui cititor avizat, pe care cred că alte curiozităţi îl pasionează. Un pasionat de carte cred că îi vorbeşte altui pasionat de literatură, când se refera la un titlu, ce imagine i-a plăcut, viziunea asupra unui anumit conflict, felul în care a fost purtat într-o lume sau alta, fie ea imaginară sau nu.
Legat de Zaraza acum, am tot spus-o: mai toate acţiunile din carte s-au întâmplat, pot fi verificate pe ani, pot fi consultate multe documente, acte, jurnale şi memorii care să ateste întâmplările. Însă felul în care ele s-au petrecut ţin, evident, de viziunea mea. Felul în care mi-am înţeles personajele, felul în care am vrut să le scot în evidenţă anumite trăsături sau defecte, mergând chiar până la gesturi sau ticuri; detaliile scenelor şi tot aşa, acestea sunt ficţionalizări. Ficţionalizări bazate pe o intensă muncă de documentare, pentru că mi-am dorit să mă apropii cât am putut de mult de real în cele mai multe cazuri – însă recunosc că uneori nici nu m-a interesat, am vrut doar să păstrez sau să susţin o idee şi am exploatat-o cum am.
Nu cred că am o scenă preferată, dar dacă tot m-ai întrebat, uite, îţi spun că relaţia şi tot ce cuprinde această relaţie complexă dintre textierul şi umoristul Ion Pribeagu şi interpretul Cristian Vasile este printre favoritele mele. Mie, ca autor, mi-a făcut mare plăcere să-l descopăr pe acest personaj, în general uitat, din păcate; un scriitor de altfel excepţional, “Sachi” cum apare de cele mai multe ori, şi să conturez, cum spuneam, relaţia, influenţa lui asupra “domnişorului Cristian”, mai ales când acesta era încă foarte tânăr, la început de drum, şi avea nevoie de acel strop de nebunie artistică. M-a atras mult Ion Pribeagu şi unul din scopurile secundare ale cărţii, pentru mine, este şi readucerea lui în discuţie pentru un public mai larg.
-Romanul biografic este un gen destul de popular pe alte meleaguri, dar mai puțin în România. Care credeți că este cauza?
Dar ce nu este popular pe alte meleaguri şi mai puţin la noi? Publicul de carte la noi este foarte greu de caracterizat. Există, de altfel, şi foarte puţin date despre el. În anul de graţie 2014 încă nu putem vorbi despre nici măcar despre o cifră a cititorilor, a consumatorilor de literatură, dapăi de gusturile lor.
Pot să vorbesc doar despre Zaraza – aş fi ipocrit să mă pronunţ în genere, pentru că nu ştiu. Iar cartea mea a început foarte bine, cu un reprint al tirajului după nici două luni întregi de la apariţie. Deci interesul a fost stârnit. Reacţiile sunt pozitive, dacă nu chiar excelente, şi am încredere că lucrurile vor merge bine în continuare. Însă nu ştiu dacă toate acestea pentru că este o biografie sau nu (de fapt se tot discută dacă este o biografie sau nu, este la limită, şi până la urmă un roman, chiar dacă cu tente biografice).
-Veți continua cu scrierea de romane istorice? V-a plăcut sau chiar pasionat munca de cercetare cerută de pregătirea cărții?
Mi-a plăcut este puţin spus. A fost ceva formidabil. Dar în aceeaşi măsură epuizant şi uşor schizoidă, cum am spus mai spus, toată aventura de aproape doi ani. M-am provocat pe mine însumi cu această carte, care, cum au remarcat mulţi dintre cititorii mei, nu este chiar pe stilul cu care îmi obişnuisem publicul: cărţi mai dure, subiecte actuale, personaje la limita existenţei, care se schimbă şi se salvează sau nu. Iar acum sunt într-un impas, abia cea am terminat Zaraza (în februarie, a trecut totuşi puţin timp, îmi ia cam jumătate de an minimum să ies complet dintr-o carte), şi nu ştiu exact pe ce cale s-o iau. Să continui pe acest gen, să continui chiar această carte (pentru că aş avea destule alte materiale pentru un al doilea volum), să mă întorc la actualitate, chiar nu ştiu şi nu sunt în măsură să pot da un răspuns coerent acum. Depinde de multe lucruri. Deocamdată vreau doar să văd ce se întâmplă cu titlul meu, cum se reacţionează, cum e primit, cât e cerut – cât va mai fi etc. Şi mă bucur de această pauză.
Idei am multe pentru cărţi, dar aştept momentul potrivit şi aştept subiectul pe care simt că trebuie să-l scriu. Pentru că fără acel sentiment, cu greu aş putea duce o carte la bun sfârşit.
-Nu am trăit niciunul dintre noi în interbelic, de aceea poate e prea mult spus că putem suferi de nostalgia acelei epoci. Cu toate acestea, romanul ”Zaraza” trezește asemenea sentimente față de o epocă despre care doar am citit. Suferiți de nostalgia interbelicului? Era epoca acea mai potrivită sufletului dvs. decât prezentul, care pare destul de cenușiu, măcar din punct de vedere al distracției urbane?
Nu, din contră. Eu îmi iubesc prezentul. Sufletul meu este în totalitate aici, nu sunt un tip căruia i-ar fi plăcut să trăiască în altă epocă. Dar, evident, îmi place istoria, îmi place să studiez anumite perioade, iar printre cele mai fascinante, mai ales pentru noi, ca români, mi s-a părut interbelicul. Nu sunt nostalgic după el, nu acesta cred că este cuvântul potrivit, însă susţin, aşa cum am spus-o mai pe la toate evenimentele din jurul cărţii, că dacă vrem să ne întoarcem faţa spre un oarecare sistem de valori, un anumit respect şi o altă direcţie, trebuie să ne recuperăm această epocă. Adică nu doar s-o citim, ci s-o readucem în discuţie, să ne reluăm valorile, să le reaşezăm, de fapt, să ne cunoaştem pe noi înşine şi din alt punct de vedere. Pentru că suntem, trebuie să recunoaştem, o societate mutilată de ceea ce a însemnat comunismul şi mai ales ce a rămas după comunism.
Bineînţeles că perioada interbelică nu este o perioadă perfectă – îmi amintesc o “dispută”, amicală desigur, cu Vasile Ernu. Găseşti şi acolo multe probleme, poate chiar mai grave decât cele de acum, dacă e să ne referim, de exemplu, la contextul politic, pe care în carte, am încercat să-l surprind cât am putut de bine. Şi multe altele, să nu ne imaginăm că totul era roz şi curgea miere de pe case. Dar este totuşi şi cred că mult timp va rămâne, la cum merg lucrurile, perioada poate cea mai interesantă şi de cea mai mare efervescenţă culturală pe care am atins-o. De aceea spun, merită nu numai atenţia, ci şi implicarea noastră. Aproape ca şi cum am găsi un cufăr vechi uitat într-o mansardă. Hai să-l deschidem şi să vedem ce minuni ascunde. Să le scoatem şi să le arătăm oamenilor, nu să le punem la loc pentru nu ştiu câte alte generaţii.
-Nu numai că ați scris un roman biografic, dar ați înconjurat personajul principal cu multe altele reale, cunoscute, ba chiar faimoase din epocă. Este acesta un risc asumat? Acela, să zicem, să vina exegeți sau admiratori ai lui Cristian Vasile, Ion Pribeagu, Maria Tănase, Mihail Sebastian sau oricare alt personaj al cărții și să zică – ‘Nu, nu acesta este omul sau artistul care a fost sau pe care l-am cunoscut eu!’
Bineînţeles că au ieşit discuţii. Însăşi editorul meu spunea că Mihail Sebastian parcă nu era chiar aşa în 1928, cum l-am surprins eu, sau bloggerul Adrian Ciubotaru susţinea, tot la un eveniment, că Mircea Eliade nu era chiar aşa militant la începutul anilor 30. La Cluj, într-o discuţie privată, Ruxandra Cesereanu mi-a spus chiar că aceste dialoguri nu aveau ce căuta în carte, din punctul dânsei de vedere. Sau cum mi-am permis să spun că Maria Tănase s-a dat cu “noua putere”, după război. Şi aş putea continua. Nici Gică Petrescu nu apare într- lumină foarte pozitivă, şi mai sunt…
Cred însă cu tărie că toate aceste mici detalii fac deliciul cărţii. Nu mi-am propus să spulber niciun mit, nici să încerc să ţin în puf vreo personalitate, doar pentru că ulterior a devenit o mare personalitate, şi nici nu cred că am exagerat anumite acţiuni sau idei ale lor. Fiecare se oglindeşte de fapt pe sine în faţa acestor personaje sau a ceea ce simbolizează pentru el aceste personaje. De aici conflictele.
Eu unul nu văd vreun risc. Că deranjează pe unii sau pe alţii, asta cu siguranţă mi-am dat seama că se va întâmpla chiar dinainte de publicare. Înseamnă că am scris o carte care provoacă, iar asta e foarte bine. Altfel de cărţi nu-mi place să scriu.
-Vă propunem un exercitiu imaginar – dacă ar trăi în zilele noastre, ce fel de muzică credeți că ar cânta astăzi Cristian Vasile? Ar rămâne fidel genului care l-a consacrat?
Păi depinde. Dacă ar fi trăit şi acum, adică să zicem că ar fi supravieţuit printr-o minune, şi ar avea 106 ani, sunt ferm convins că tot tangouri ar fi cântat. Cristian Vasile a definit tangoul şi tangoul pe Cristian Vasile, nu l-a trădat niciodată (te trimit la capitolul “Jazz şi sânge”).
Născut însă mult mai târziu, şi fiind tânăr acum, mi-e greu să-l imaginez. Îl văd cu siguranţă într-o formaţie. Îl văd cu un stil unic, amestecând o muzică de bună calitate cu ceva cât de cât comercial. Rock – pop să fie?
M-a mai întrebat cineva care e corespondentul său actual. Am răspuns sec: n-avem. Pentru că trebuie să te gândeşti şi la succesul său. Acum probabil ar fi umplut National Arena.
-Citind cartea, mi-a venit în minte filmul ‘Actorul și sălbaticii’ al lui Manole Marcus, care reda aproximativ aceeași perioadă și prezintă (sub un transparent pseudonim) figura lui Constantin Tănase. A fost acel film un reper și pentru romanul ‘Zaraza’?
Îmi pare rău, nu am văzut filmul.
-Daca vi s-ar propune o ecranizare a romanului, ați dori să faceți parte din proiect? Eventual, să scrieți scenariul? Ce actor ați dori să interpreteze rolul principal?
Sigur că dacă ar exista această posibilitate (dar mi-e foarte greu s-o vizualizez, ar fi un film foarte scump), m-aş implica cât de mult posibil, în măsură în care mi s-ar şi permite acest lucru.
Nu pot să spun despre personajul principal, dar cu siguranţă în rolul lui Pribeagu îl văd pe Vizante.
-Luaţi în considerare în privința cărții dvs. Opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?
O să fiu foarte franc. Părerile criticilor mă interesează foarte puţin spre deloc. Le citesc, dar mă lasă rece, fie că-s pozitive, fie că-s negative. Mult mai interesat sunt de părerile cititorilor, iar aici blogurile sunt cele mai importante. Şi reţelele de socializare, desigur. Sunt foarte curios cum este receptată o carte, direct de la sursă. Nu vreau să văd cum mi-o explică cineva, cu părere de rau, sau să-mi spună ce am făcut bine sau ce nu am făcut. Pentru aceasta parte a doua, calitativă, am micul meu sistem de valori, am câtiva oameni a căror părere contează şi în care mă încred. Nu sunt foarte mulţi, dar sunt importanţi.
-Merită a fi citită literatura română contemporană? Mai aveți timp să citiți? Dacă se poate, recomandați cititorilor noștri trei cărți românești recente.
Depinde, pe tot ce am pus mână în ultimul timp, autori tineri, foarte tineri chiar, mi-a lăsat un gust amar. Sunt foarte dezamăgit. Şi ca rezultat, evit chiar să apar pe lângă alţi autori, resping cu politeţe invitaţiile la evenimente unde am sta împreună şi tot aşa. Nici nu-i consider scriitori… Am cam toate apariţiile editoriale din ultimul an, româneşti, şi, cu mici, foarte mici excepţii, nu ţi-aş recomanda cu drag niciuna… Am impresia că nimeni nu mai e interesat să scrie, ci să publice. Şi slavă Domnului, are unde, există o editură mică pentru fiecare, care să te facă o vedetuţă peste noapte pe Facebook, un Hank Moody second-hand şi în câteva luni să dispari la fel de repede cum ai apărut pentru că, evident, n-ai spus nimic. Numai chestii seci şi mărunte, în genere.
Dar, ca să aprindem puţin lumina în această beznă să facem nişte recomandări: Marin Mălaicu-Hondrari (Lunetistul), Adrian Schiop (Soldaţii), Octavian Soviany (Viaţa lui Kostas Venetis), O.Nimigean (Rădăcina de Bucsău), uite nişte cărţi de devorat. Pe toate le-am şi dat mai departe şi am primit reacţii foarte ok. Întrebat la Timişoara pare-mi-se, de un autor tânăr, am zis: Mitoş Micleuşeanu. Da, merită cu siguranţă. Şi tot zic, găsiţi free pe net “Viseptol”ul lui George Vasilievici, care nu mai e printre noi. Cărtărescu, era să-l uit, citiţi-l pe Cărtărescu, lăsaţi politica şi ipocrizia departe. Citiţi “Orbitor”, uite, eu tocmai am primit noua ediţie de la Humanitas, este o carte fascinantă.
-Credeți că se poate trăi din scris în România? În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeți că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să ”poată trăi pe propriile picioare”?
Nu se poate trăi din scris din România, e clar, iar asta din cauza unui public restrâns interesat de carte, apoi din acesta, o parte şi mai mică interesată de autori autohtoni contemporani. Şansa autorului român este ieşirea în afară: burse; traduceri; premii şamd.
De ce nu este publicul interesat de lectură, iar am mai tot spus-o şi nu-mi place să mă repet: totul pleacă de la educaţie (şi învăţământ), interesul slab pentru cultură al oamenilor apoi datorită unui context social – financiar care mai mult te obligă să supravieţuieşti, decât să trăieşti. Dacă cineva ar vrea să schimbe ceva din toate aceastea, ar trebui implementat un proiect pe termen lung spre foarte lung, ori absolut nimeni în ţara asta, fie că vorbim de stat, fie că vorbim de privat, nu lucrează cu astfel de concepte. Soluţii şi programe pot fi multe, degeaba însă, suntem la nivelul în care ne scuipăm oamenii de cultură pe stradă. Atenţia, da? Mai spun o dată: Suntem la nivelul (social-cultural) în care ne scuipăm oamenii de cultură pe stradă.
Vrei o primă soluţie directă? Dragă Ponta, doctorule care eşti, reduce TVA-ul la cărţi româneşti la zero, că nu de-aici se umflă guşile baronilor matale, scade impozitele scriitorilor, facilitează printr-un program complex reduceri la carte (în special românească) pentru oamenii din domeniul culturii şi educaţiei (profesori / studenţi şi elevi / librari etc.), măcar la e-book-uri, că-s mai ieftine. Vorbeşte, în timp ce te plimbi cu bărcuţă trasă de jandarmi, cu ministrul educaţiei, să creeze un program de învăţământ care să apropie tinerii de literatura oricum mai potrivită pentru ei, cea contemporană, şi mai lasă-ne cu programa comunistă mixată haotic cu abilităţile de comunicare (mă refer la orele de astăzi de limba şi literatura română). Creează burse pentru artişti şi programe de schimb de experienţă cu instituţii din afară. Aoleo, dar cine să se ocupe de asta? Marga, cu caloriferele? Barbu, care nu ştie cine i-a spart luneta? Nu vreau să încep, că ne ia o zi întreagă, îi “iubesc” pe toţi la fel de mult. De fapt, îi iubesc egal cu interesul lor pentru ţară şi mai ales pentru cultură.
14- În calitate de cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?
Pentru mine nu contează foarte mult unde, atâta timp cât am un anumit confort psihic şi o anumită linişte şi relaxare, care să-mi îngăduie o bucată de timp (săptămâni sau luni, depinde) să mă arunc într-o poveste. Tot ce am nevoie lângă sunt ţigările – cel puţin două trei pachete de ţigări pe masă, altfel nici nu mă apuc de scris, şi cofeină. Nu cafea, nu sunt băutor de cafea, ci de prostii chimice precum Pepsi sau Cola – de aici şi greutatea mea în plină creştere.
În rest, fie că am scris în Bucureşti, fie în Timişoara, fie la Stuttgart sau în multe alte părţi, a fost la fel. Ca un adevărat rapidist, mă simt „peste tot acasă”. De fapt, după atâtea călătorii în ultimul timp, nici nu mai ştiu care e sentimentul de „acasă”. Acasă mă simt şi la Iaşi sau la Sibiu – mai ales la Sibiu. Sunt un GlobeTrotterWriter, dacă vrei.
Important este să am un birou lat – cu cât e mai mare, cu atât mă simt mai în largul meu. Şi neapărat să fiu aproape de sol. La parter adică. Şi în picioarele goale. Cum distanţa dintre picioarele mele şi pământ se măreşte, am probleme. Adică nu-mi iese nimic. De aceea nici nu vreau să mă mut vreodată la bloc. Nici nu concep. Vreau să fiu cât mai jos şi să am la dispoziţie şi un spaţiu mic, verde, de relaxare.
Foarte mult, poate cel mai mult noaptea. Cred că datorită liniştii m-am obişnuit aşa. Noaptea spre dimineaţă este ideal pentru mine, de pe la 3 – 4 până pe la 8 – 9.
Vă mulţumim pentru bunăvoința de a avea răbdare cu întrebările unor simpli cititori și de a răspunde la ele.
Echipa Filme-carti.ro
(Sublinierile ne aparțin.)
