Alin Croitoru (n. 1977) este în prezent redactor-șef al colecţiei de literatură universală „Biblioteca Polirom”, la redacția din București a Editurii Polirom; la împlinirea celor 20 de ani ai editurii, a avut amabilitatea să ne răspundă, prin email, la cîteva întrebări pentru cititorii blogului nostru, despre ce înseamnă să editezi literatura lumii și despre universul editorial din România de azi, așa cum se vede din redacția Polirom.
„Cît o mie de cărți”
Cînd și cum ați cunoscut Poliromul?
Mai de aproape, în 2008, cînd am participat alături de alte două persoane la editarea unei cărți care avea să apară la Polirom. Nu dau nume, căci amîndouă fac cît o mie de cărți. Volumul cu pricina nu era însă de ficțiune, deși avea legătură cu ea; de ficțiunea străină (căci cu asta mă ocup, alături de colegii mei), la Polirom, am dat acum mai bine de patru ani. Am început mai întîi o colaborare, nu foarte îndelungată, care s-a transformat repede în angajare cu acte.
Ce loc ocupă traducerile în cadrul unei literaturi?
Aș schimba, cum au mai făcut-o și alții, regula jocului. Dacă am vedea toate literaturile lumii ca pe una singură, de fapt ca pe un soi de grup măricel, un grup în timpul unei conferinţe, în care fiecare voce are dreptul prin naștere, nu dat de semenii ei, să-și spună ce-o face să trăiască, ce-i place, ce urăște, ce-o obsedează etc.? Ei, o asemenea voce nu poate ocupa un „loc”, ar fi reductiv. Ocupă tot ce poate ocupa, își zice cum poate ea mai bine rațiunea, trăirile, iar ceilalți o ascultă, se minunează, ba chiar învață. Și fac și ei la fel, mai dihai, poate. Așa, ca într-o limbă comună, dar avînd substrat infinit-variat. Un dialog polifonic, cum zicea cineva, unde ideea de loc nu-și mai are rostul. Dar, ca să dau răspunsul scurt, cred că traducerile fac bine unei literaturi, o ajută, îi țin trează și-i dezvoltă conștiința de sine (dacă o are), o țin în priză.
Cum era atunci și cum este acum: redacție, ritm de lucru, colegi, satisfacții & frustrări? Am fi bucuroși dacă ne-ați povesti cea mai frumoasă zi și cea mai proastă zi (perioadă).
Era atunci la fel ca acum: n-are rost să vă imaginați o redacție ca-n filmele americane. O editură e un loc unde oamenii vin dimineața, lucrează, citesc un număr de ore, se bucură cînd au de lucrat o carte bună și bine tradusă, bodogăne cînd au dat peste cartea rea, sau rău tradusă, și în oricare caz se bucură cînd o termină. Dacă bucoavna a fost bună, sau/și bine tradusă, se bucură ca niște copii că au trăit o experiență bună. Dacă nu s-a nimerit să fie pe gustul lor… ei, evident, se bucură c-au scăpat de ea. Se întîmplă și asta: nu ești obligat să-ți placă toate cărțile, așa cum nu sîntem, din fericire, obligați să avem aceleași lecturi. Aș mai adăuga o frustrare a mea: în general se scrie despre o traducere că-i bună sau rea. Că traducătorul a făcut minuni sau că n-a reușit să… Rare au fost însă cazurile, cel puțin în scurta mea carieră de redacție de carte, cînd cineva a vorbit în cunoștință de cauză nu numai de cît de bine a muncit traducătorul, ci despre cît de mult a muncit redactorul la o carte. Pentru un ochi exersat, acest lucru se vede. Dacă o traducere e rea, șansa ei este să dea peste un redactor bun care s-o îndrepte.
„Ne sprijinim și ne afurisim ca frații”
Cum e privită, de la București, echipa de la Iași? Care sînt modalitățile de colaborare și de comunicare?
Nu cred că-i „pe echipe”. Colaborăm, din pricina distanței, prin internet, în timp real, și prin telefon. Un dialog săptămînal s-ar măsura în mulți Gb de date. Colegii din redacția de la Iași lucrează, pe lîngă cărți de ficțiune românească, majoritatea cărţilor „serioase”: ediții bilingve, ediții critice, dicționare, tratate de istorie, politologie, sociologie, teoria educației, cărți de călătorie etc. (știți cît de greu e să actualizezi lexical o carte de călătorie scrisă prin secolul XIX?). Tot la ei se face tot ce înseamnă tehnoredactare: paginare, operarea corecturii cărților paginate, editare de imagini, concepția copertelor şi o mulţime de alte lucruri. Sînt oameni la Iași pe care nu i-am văzut niciodată, dar cu care comunic, cu care lucrez ca și cînd ne-am cunoaște de multă vreme. În fond, deși facem lucruri întrucîtva diferite, experiența comună ne îndreaptă către nevoi comune: ne consultăm, ne ajutăm, ne susținem unii altora ideile, ne sprijinim și ne afurisim ca frații.
Care este cartea de literatură universală descoperită, promovată și vîndută care vă este cea mai dragă?
Jobul meu la Polirom nu e să aduc cărți. Se întîmplă să-mi placă o carte, un autor, dar asta rămîne o „plăcere”. N-aș putea s-o fac în fiecare săptămînă. Nici să promovez nu m-aș pricepe. Poate doar să povestesc amicilor despre ele. Despre cartea lui David Grossman, Pînă la capătul pămîntului, am vorbit mult. Despre Cîntul lui Ahile, al lui Madeline Miller, am vorbit mult. Dinți albi iarăși mi-a plăcut. Și-s multe, multe cărți despre care aș vorbi. Din fericire, o fac alții, și o fac bine.
Care este, concret, activitatea unui redactor-șef de literatură universală? Cum descoperiți autori și cărți, cît de fructuoasă este colaborarea cu agenții literari și cu autorii reprezentați de aceștia?
Pe scurt, rolul meu în editură e să mă asigur că o carte ajunsă pînă la mine (într-o limbă străină) merge, după ce a fost tradusă, la redactorul potrivit, și că volumul iese în condiții cît mai bune din tipar (într-o limbă română cît se poate de curată, privind în același timp peste umăr la autorul cărții). Pe lîngă lecturile săptămînale, mai și redactez, cînd am timp sau cînd împrejurările o cer, dar ce fac eu ține mai degrabă de intermediere. Și depind în tot ce fac de colegii mei, de redactori, de directorul editorial, de omologul meu ieşean și de alți oameni, de la București și de la Iași, pe care nu-i amintesc aici, dar fără de care n-aș putea mișca un deget. Cît despre „descoperirea” cărților, cum spuneam, rolul meu nu e să descopăr cărți: cel care face lucrul ăsta, la Polirom cel puțin, e coordonatorul colecţiei.
Puteți dezvălui o surpriză pregătită de dvs., de Editura Polirom, în 2015?
Pot să spun că la tîrgul de carte din mai, la Bookfest, o să auziți de un nou roman al lui Murakami, de ce-a mai scris Umberto Eco (sigur e tot un roman), poate mai încolo, prin vară, despre memoriile lui David Lodge, prin toamnă o să puteți citi ultimul roman al lui Orhan Pamuk. Să zic și de memorabilul titlu al lui David Grossman, Un cal intră într-un bar?
Cum privește Poliromul „concurența”? Dar blogurile literare?
Ne mai întîlnim, bem bere la aceeași masă, la tîrguri ne vizităm la standuri, cumpărăm cărți unii de la alții tot timpul anului, poate mustăcim (nu se poate să n-o facem) la gîndul că celălalt publică o carte pe care am fi vrut-o scoasă „la noi”. Blogurile? Ei, important e cum ne privesc ele pe noi.
Vă mulţumim pentru bunăvoința de a avea răbdare cu aceste întrebări de la simpli cititori și comentatori și vă dorim, la ceas aniversar, să vi se întoarcă înmiit bucuriile pe care le-ați făcut celor care citesc.
Echipa Filme-carti.ro (sublinierile ne aparțin).
