Putem ignora orice sărbătorire a dragostei. Pentru că e prea multă, prea stridentă, prea ieftină, prea dulce, pentru că nu e a noastră și nu seamănă cu noi, pentru că suntem obosiți, blazați și sătui de stereotipuri. Nu vrem prilejuri căutate dinadins și momente prefabricate. Vrem să fie autentică, atunci când e, spontană și neafişată. Și dacă se strecoară nechemată până la noi, o dorim pe măsura noastră, în forme nealterate, vorbind o limbă magică.
Prin cărți, dragostea ne găsește de multe ori, nu ne întreabă nimic dar ne spune multe, așa cum se întâmplă și cu cea adevărată, de cele mai multe ori. Am prins fiecare câte o voce din câte un volum, fie că a rămas în mințile noastre din lecturile trecute, fie că este ceva nou, din lectura curentă, ca în cazul meu. Orice am adunat în această mică selecție este legat de dragoste. Dupa cum se vede, dragostea vorbeste multe graiuri și îmbracă multe forme, pentru că și noi suntem feluriți.
Sper să vă găsiți pereche de Dragobete, o pereche literară, între toate citatele aduse pentru voi din partea celor de filme-carti.ro.
Fragmente din Șotron, Julio Cortazar:
Dragostea dintre Horacio Oliveira și Maga
„Mă privești, mă privești de aproape, tot mai de aproape, și atunci ne jucăm de-a ciclopul, ne privim tot mai de aproape și ochii se măresc, se apropie între ei, se suprapun, iar ciclopii se privesc, răsuflând descumpăniți, gurile se întâlnesc și luptă fierbinte, mușcându-se cu buzele, abia sprijinind limba de dinți, zbenguindu-se în lăcașele lor unde un aer greu intră și iese însoțit de un parfum vechi și de tăcere. Atunci mâinile mele încearcă să ți se adâncească în plete, să-ți mângâie încetișor necuprinsul părului în timp ce ne sărutăm de parc-am avea gura plină de flori sau de pești, de mișcări vii, de aromă nedeslușită. Și dacă ne mușcăm, durerea e dulce, și dacă ne sufocăm, într-o efemeră și cumplită sorbire simultană a respirației, moartea aceasta instantanee este frumoasă. Și nu-i decât o singură salivă și un singur gust de fruct pârguit, iar eu te simt tremurând lipită de mine precum luna în apă.”
Dragostea dintre Horacio Oliveira și Pola
„Încântarea și dezamăgirea de a trece dintr-o gură în alta, de a căuta cu ochii închiși un gât pe care mâna a dormit solitară și de a simți că linia rotunjită e diferită, o bază mai densă, un tendon ce se încordează brusc în efortul de a se ridica pentru a săruta sau mușca. Fiecare clipă a trupului său în fața unei negăsiri încântătoare, sau nevoia de a se întinde puțin mai mult sau de a-și pleca ușor capul ca să afle gura care înainte era atât de aproape, de a mângâia un șold mai îngust, de a stârni un răspuns și a nu-l găsi, de a insista, distrat, până își dădea seama că totul trebuie inventat încă o dată, că acel cod nu a fost statuat, că cheile și cifrele se vor naște din nou, vor fi diferite, vor răspunde la altceva. Greutatea, mirosul, tonul unui râs sau al unei implorări, anotimpurile și precipitațiile, nimic nu coincide fiind la fel, totul se naște din nou fiind imortal, dragostea se joacă de-a inventa, fuge de sine pentru a se întoarce în spirala-i surprinzătoare, sânii cântă altminteri, gura sărută mai adânc sau parcă de departe, și într-un moment unde înainte era parcă furie sau zbucium, acum e jocul pur, hârjoana de necrezut, sau invers, la ceasul când se cufundau în somn, bâiguind prostioare drăgălașe, acum e o tensiune, ceva ca o turbare nesățioasă. Numai plăcerea în fâlfâirea-i de aripi cea de pe urmă e aceeași, înainte și după lumea s-a făcut țăndări și trebuie să-i găsești iar un nume, deget pentru deget, buză pentru buză, umbră pentru umbră.”
Dragostea dintre om și jazz
“…..<<Baby, don t you play me cheap because I look so meek>>, și apoi înflăcărarea trompetei, falusul galben spintecând aerul și tremurând de plăcere cu înaintări și reveniri, iar spre final trei note ascendente, hipnotizând, ca de aur pur, o pauză perfecta în care tot acel swing de pe lume palpita într-o secundă intolerabilă, și apoi ejacularea unui sunet foarte acut alunecând și căzând într-un foc de artificii în noaptea sexuală, mâna lui Roland mângâind gâtul lui Babs și hârâitul acului pe când discul continua să se învârtească și acea liniște care există în orice muzică adevărată se desprindea alene de pe pereți, ieșea de sub divan, se desfăcea ca niște buze sau niște boboci de floare.”
(Hristina Frangos)
”Uneori, un gând trufaș punea stăpânire pe ea: Vlaicu nu putea păți nimic, atâta vreme cât îl privea ea, ori măcar se gândea la el. Ca și cum dragostea i-ar fi dat ei puterea de a-l apăra, păstrându-l sub ochii ori cel puțin în gândul ei.” (Hanul lui Manuc – Simona Antonescu/Editura Polirom 2017)
”Dragostea apare la o fereastră, înainte de-a bate la ușă.” (Lorelei – Ionel Teodoreanu)
”Dragostea e ca pojarul: toți trebuie să trecem prin ea. La fel ca și pojarul, o luăm o singură dată. Niciodată nu trebuie să-ți fie frică să o prinzi a doua oară /
Love is like measles: we must all go through it. Also like the measles, we take it only once. One never need be afraid of catching it a second time”.
(Idle Thoughts of an Idle Fellow – Jerome K. Jerome)
”Dragostea e o salată, cu ceva sare în plus…” – Pasărea Colibri 🙂
”Dragostea-i ca şi o râie…” – Nightlosers:
(Delia Marc)
Platon – Banchetul:
Din meseria mea de medic, am învăţat că iubirea nu sălăşluieşte doar în sufletele oamenilor şi doar în dragostea lor pentru frumuseţea altor oameni, ci în multe altele din câte se află pe lume, cuprinse de dragoste pentru atâtea şi atâtea alte lucruri. Iubirea se află în trupurile tuturor vieţuitoarelor, fie ele animale sau plante, ea se află, aş spune, în tot ce există.
Paulo Coelho – La râul Piedra am şezut şi-am plâns:
Trebuie să căutăm dragostea acolo unde suntem, chiar dacă asta ne-ar costa ceasuri, zile, săptămâni de decepţii şi tristeţi. Căci în clipa în care pornim în căutarea iubirii, şi ea porneşte în întâmpinarea noastră. Şi ne salvează.
Elif Shafak – Cele patruzeci de legi ale iubirii:
O viaţă fără iubire e lipsită de însemnătate. Nu te întreba ce iubire ar trebui să cauţi, spiritual ori material, divină ori pământească, răsăriteană sau apuseană. Împărţirile duc doar la alte împărţiri. Iubirea nu poate fi numită, nici lămurită. E cee ace e, pur şi simplu. Iubirea e apa vieţii. Iar cel ce iubeşte e un suflet de foc! Lumea se învârte altfel când focul iubeşte apa.
(Ana Maria Cazacu)
Ce bine că eşti, de Nichita Stănescu
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
Adaug si un desen daruit de Nahum Sternberg, artist (si arhitect) israelian, care in toamna trecuta a avut o expozitie personala la Institutul de Arhitectura din Bucuresti, pe care l-a absolvit cu ani in urma:
(Dan Romașcanu)
”sunt efectul tău
al gîndului tău
al unuia dintre gîndurile tale
ascunse
al tuturor gîndurilor tale din această clipă
în care citești.”
(Sînt alta, Svetlana Cârstean)
”Dac-aș intra, plutind, pe fereastră
Și și-aș pune mâna mea rece pe pântec…
În somn, desigur, numai în somn:
Doar acolo ești singură vara, când e cald
Și afară frunzele se dilată.
Când eu încep să plutesc, întâi la 2-3 centimetri
Deasupra asfaltului, apoi deasupra gardului verde,
Pe urmă deasupra vișinului din fața blocului tău.
Cu mâinile reci și subțiri aș deschide aerul, ca pe
o plapumă,
Ca pe o vulvă transperentă,
Dar caldă, caldă și umedă… Cu capul meu
Strălucind stins, ca o bilă de biliard, în lumina
după-amiezii
M-aș strecura pe fereastra ta.
Mâna mea rece, rece s-ar opri pe pântecul tău.
iar eu, cu ochii închiși, aș aștepta să tresari,
Să șoptești ceva-n somn, să mi-o acoperi
Cu palma ta mică și caldă, caldă.
Aș aștepta nemișcat. Nesfârșit.
Aș aștepta până m-aș trezi.”
(În după-amiază, Alexandru Mușina, Regele dimineții)
”tot orașul ăsta al tandreței
în care mâncăm cereale
în care ne uităm cuminți la filme
și ne culcăm devreme
în care fumăm în parcarea companiei
și nu ne mai e frică să fim prinși
aceste instantanee dureroase
ca o invazie de meduze
sateliți în căutarea andromedei
tot orașul ăsta inundat
un acvariu în care facem dragoste.”
(dragoste în Kyoto, Adelina Pascale, Maki for 2)
”După ce
te-am mângâiat
îndelung
în palma mea
a apărut pe neașteptate
lina vieții.
De când
mi-am lipit
fața de pântecul tău
nu-mi mai e frică
de întuneric.”
(E noapte în Arhipelag, Octavian Soviany)
”dar sunt bucuroasă că exiști
că am la cine să mă gândesc
stai ca un cangur
în marsupiul creierului meu
și visezi o africă
unde coaja albă și coaja neagră a zilei
se împreunează”
film(Nora Iuga, Capricii periculoase)
(Carmen Florea)
Tare și rar, de Robert Șerban
mă opresc din citit
pun cartea jos
lângă pat
îmi așez mâinile pe piept
una peste alta
și închid ochii
poziția asta
te îngrijorează de fiecare dată
fiindcă de fiecare dată
după câteva secunde de tăcere
îmi spui
tare și rar
că mă iubești
Două poeme de dragoste (pentru Crista), de Ciprian Măceșaru
*
Nu sunt un poet gălăgios,
Cele mai bune dintre versurile mele
Sunt șoapte strecurate în urechea ta stângă,
Ca să-ți alunece mai iute spre inimă.
(26 octombrie 2017)
*
Dacă pe pagina din stânga ar fi un poem despre tine,
Iar pe cea din dreapta unul despre mine,
N-aș mai deschide niciodată cartea,
De teamă să nu fim despărțiți.
(31 martie 2015)
(Toate poeziile sunt din ”Tu, înainte de toate”, o Antologie a poeziei contemporane de dragoste coordonată de Cosmin Perța, Editura Paralela 45, Pitești, 2018)
(Jovi Ene)
Iubirea poate să fie oricum, numai să fie! Poţi să arăţi ca un chimval răsunător, dar dacă dragoste nu e… spune evanghelistul. E vorba, desigur, de dragostea divină, dar a noastră, cea profană, are oare vreo limită care s-o împiedice să atingă graniţa divinului? Lăcaşul ei nu e tot inima umană? – Marin Preda (Cel mai iubit dintre pământeni)
