Despre ”Pata violetă”, cartea lui Dan Miron apărută în 2013 la Editura Polirom, am scris chiar vinerea ce tocmai a trecut, pe Filme-cărți.ro. Mi-a plăcut romanul, așa că a venit firesc și ideea unui interviu cu autorul acesteia, iar scriitorul Dan Miron a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor noastre si îi mulțumim din nou pe această cale.
-”Pata violetă” este un roman care este construit pe trei planuri, unul dintre ele petrecându-se imediat după moartea lui Iisus, în ținuturile biblice, iar celelalte două în România modernă. Cum v-a venit ideea de a forma astfel un roman, de a îmbina trei stiluri diferite, unul istoric, altul epistolar, al treilea direct, modern?
Mulțumesc pentru ocazia unică de a răspunde întrebărilor echipei blogului dumneavoastră pe care-l urmăresc de la început. Sunt extrem de onorat că vă interesează cartea mea și sper că (și) prin intermediul dumneavoastră va ajunge la un număr mai mare de cititori.
Romanul e genul literar cu stomacul cel mai tare, plus că permite o libertate de mișcare tentantă pentru orice scriitor, care poate transgresa epoci istorice și admite stiluri narative variate. Chiar dacă am mai spus-o, cu riscul de a vă plictisi, „Pata violetă” e un roman tridimensional sau, dacă preferați formula, trei romane într-unul singur. Inițial, acum ceva vreme, scrisesem romanul istoric, dar rămăsese doar o operă de sertar. Apoi a fost blogul Luciei T. pe care-l citisem de la bun început cu pasiune. Iar când am „văzut” un puști fermecat de imaginea unei femei celebre de pe un poster, admit că a fost o viziune mult prea puternică pentru a o ignora, iar mintea mea a început să lucreze. Puștiul îndrăgostit va crește și adultul se va îndrăgosti de o tânără care semăna izbitor cu Adele Bloch-Bauer. După ce descoperă că ea e bloggeriță, M. recurge la o metodă de seducție, potrivită cu vocația lui de scriitor, și-i trimite mai multe epistole și romanul istoric, sperând că relația lor va pune capăt unei vendete de familie.
-Iuda Iscariotul, un personaj biblic oricum controversat, este în centrul romanului istoric. Chiar dacă aparent prim-planul îl deține fratele său, circumstanțele morții lui Iuda și ale felului în care l-a trădat pe Iisus reprezintă ”adevărul” pe care îl caută Natanael. Iar zugravirea epocii este foarte realistă. Cum v-ați documentat pentru această parte a romanului? Ați fost în Israel și Palestina și ați urmat pașii lui Natanael?
Aș fi vrut să merg în Israel, dar n-a fost posibil. Pentru un scriitor român documentarea la „fața locului” rămâne un vis. Am încercat să suplinesc asta prin lecturi, sunt o mulțime de cărți de specialitate despre Palestina lui Iisus, site-uri incredibile pe internet, documentare sau reportaje, filme. Dar fără internet mi-ar fi fost imposibil… Mă interesau detalii: culorile schimbătoare ale peisajului, viața cotidiană, drumurile (am studiat harta Ierusalimului antic și a Palestinei romane pentru a urmări traseele personajelor mele); eram curios să aflu de pildă cât timp ar lua unei caravane să ajungă din Ierusalim la Hebron sau din Galileea la Ierusalim, cât de mare e Lacul Ghenizaretului sau ce adâncime are Iordanul la vărsarea în Marea Moartă și cam la ce distanța poate fi Cheriotul de Ierusalim etc.
-Natanael este un personaj mereu în căutarea adevărului. Trece totuși peste toate obstacolele, sacrificându-și însă treptat tot ceea ce are mai apropiat – satul natal, rabinul, iubita, copilul neștiut. Merită un adevăr neștiut toate aceste sacrificii?
E o întrebare capitală. Se spune că dacă reușim să punem întrebările potrivite o să avem și răspunsurile. Mi-ar place să răspund: Nu, niciun adevăr nu merită sacrificii. Sau: Da, sunt lucruri mai importante decât noi și pentru ele suntem datori să facem orice sacrificiu. Dar lucrurile nu sunt niciodată așa de simple. Natanael nu e un personaj tragic care-și asumă nu știu ce rol, dimpotrivă e un om destul de obișnuit, care treptat, căutând adevărul, își descoperă vocația. Mi-au plăcut enorm Evangheliile, mai ales prima, a lui Marcu, unde Iisus apare ca un personaj absolut tulburător. Cu riscul de a deveni patetic și evitând controversa dacă era sau nu Fiul lui Dumnezeu, mi se pare că era mai mult decât un urmaș al profeților și aparent mai puțin, un om care trăia în lumea reală, care credea în iubire, altruism, iertare și a făcut din toate aceste valori un mod de viață. Impresia mea este că totul s-a jucat până în ultima clipă, moartea lui nu a fost o fatalitate, un plan divin sau altceva, totul putea fi oprit de un gest al lui Pillat sau al lui Caiafa sau de o revoltă a populației, ori măcar a discipolilor săi. Simplu, Iisus nu trebuia să moară neapărat, dar a murit pentru că nimeni n-a făcut nimic să-l salveze. Așa cum nu cred că el s-a dus deliberat la moarte, altfel de ce s-ar mai fi ascuns? De aici încolo poate că trebuie să medităm la ce e adevărul și la ce ne e permis să facem pentru el. Iisus a fost crucificat, deci a fost învins, moartea câștigă mereu, nu-i așa? Numai că după moartea lui a contat enorm ce-au făcut apostolii cu amintirile lor despre Iisus și cum i-au transformat valorile într-un mod de viață. Așa a apărut biserica în toată plenitudinea sa, nu de instituție, ci de comunitate a celor care trăiesc sau încearcă să trăiască în adevăr. Viața lui Iisus a învins moartea. Asta-i învierea. Și el învie de câte ori citim Evangheliile, pentru că viața lui întrupează adevărul unor valori. Excluzând fanaticii, răspunsul la întrebarea dumneavoastră cred că e la îndemâna fiecăruia și că de fapt răspundem neîncetat prin faptele noastre la întrebări cum ar fi: Ce-i adevărul? Cum să trăiești în adevăr? Ce merită să faci pentru el?
-Luciat. Un personaj atât de neașteptat, mai ales că discuțiile despre plecarea ei din blogosferă nu s-au încheiat nici acum. Cu toate acestea, pisica despre care scria pe blog, cărțile citite, câteva fobii personale pe care le știam (de exemplu, lipsa de sociabilitate) sunt acolo. Cum ”ați reușit” să o scoateți din online? Ba chiar ați făcut-o oarecum frecventată/frecventabilă, acordându-i până și un premiu pentru cel mai bun blog de literatură, pe care l-a primit personal. V-a preocupat vreodată identitatea ei?
Mi-a plăcut mult personajul, îi spun așa pentru că nu-i cunoșteam identitatea. Mai ales că venea de undeva din afara sistemului literar, în sensul că n-avea obligații, nu era partizană, nu urmărea să câștige nu știu ce poziții pe eșichierul literar, era liberă și scria din pură plăcere despre ce voia și cum voia. Spuneți-mi oare ce critic literar, dincolo de competența profesională pe care o presupun implicită, s-ar putea bucura de toate aceste avantaje în același timp? Nu vreau să o urc pe un piedestal și nici s-o transform într-o martiră sau o cruciată și nici să-i plătesc cumva serviciile (de altfel n-a scris niciodată despre cărțile mele). Nu știu nici acum cine este și nici nu bănuiesc, așa cum nu știu ce urmărea. N-o condamn că a renunțat să mai scrie pe blogul ei, a fost alegerea sa, doar că-mi pare rău și-mi lipsește.
-Cum ar fi ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, Terorista să se întoarcă și să recenzeze ”Pata violetă”? Nu credeți că această epocă, a blogurilor literare importante, cu articole comentate și discutate, cu certuri magnifice, a trecut?
Oare sunt persoane care-și imaginează că am scris deliberat „Pata violeta” pentru Lucia T.? Sau că-i pregătesc cumva reîntoarcerea? Sau că mă folosesc de popularitatea ei pentru a atrage cititorii? Nici măcar nu mi-a trecut prin cap. Cum ar fi ca ea să scrie despre „Pata violetă”? Sincer să fiu, nu mi-aș dori, din motive lesne de înțeles. S-ar afla cumva sub presiune și obligată să scrie împotriva voinței sale, lucruri pe care mi s-a părut că mereu le dezavuează. Epoca blogurilor literare importante a trecut deja? Dimpotrivă, mie mi se pare că abia a început (Lucia T. are un mare merit aici), și includ aici revistele literare on-line (book.mag.eu, hyperliteratura.ro, bookblog.ro, bookhaholic.ro, filme-carti.ro). Lucrul ăsta e o șansă uriașă pentru scriitori foarte tineri sau pentru scriitorii mai puțin cunoscuți de public. „Pata violetă” are o receptare critică (deocamdată, cu foarte puține excepții) mai ales în revistele on-line și pe blogurile literare importante. Și, ca să fiu cinstit, asta se datorează în primul rând Poliromului (Claudia Fitcoschi zâmbește acum).
-M. este un personaj contradictoriu. Pe de o parte, îi trimite celei mai în vogă bloggerițe literare a momentului, propriul roman, fără a declara motivul, pe de altă parte, se consideră îndrăgostit de ea. Privind din perspectiva Luciei, tindem să îl credem îndrăgostit ”pe interes”. Ce urmărește M.? E cu adevărat îndrăgostit de fata dintr-un tablou sau are nevoie de cineva care să aducă romanul în atenția cititorului?
Cred că Lucia a înțeles că nu notorietatea literară e adevărata țintă a lui M.
-Comuna Izvoarele, ”de la cincisprezece kilometri sud-est de Bran”, o comună tipică de munte, este inventată (cel puțin denumirea), dar aceleași tipare, ale certurilor între familiile înstărite, ale surghiunului unora și apropierii altora de ideologii în timpul războiului și apoi în comunism, se regăsesc desigur în multe locuri reale din rural. Aceleași lucruri se întâmplau și în locul unde ați copilărit? Ați avut vreo comună Izvoarele ca sursă de inspirație?
Nu am avut ca sursă de inspirație un loc anume, dar astfel de rupturi dramatice apar în orice societate în momente de criză profundă sau de schimbări politice.
-Unul dintre aspectele atinse de romanul ”Pata violetă” este cel despre condiția scriitorului. Misteriosul M. sau iubitul temporar al Luciei sunt doi scriitori, fiecare cu calitățile și defectele sale. Este Marian un scriitor talentat, dar a cărui flacără s-a sfârșit prea rapid sau este doar un scriitor ratat? Este M. un adevărat scriitor sau doar un aspirant în ale literaturii?
Dacă romanul istoric trimis Luciei a plăcut înseamnă că M. este un scriitor adevărat. În schimb, Marian a căzut prada unei crize mistice (desigur asta nu l-ar împiedica neapărat să scrie), dar cel mai grav lucru e că ajuns un habotnic și asta îl face complet inapt pentru literatură.
-Judecând la rece, cum vă ies personajele feminine, sunteți satisfăcut de felul în care zugraviți femeile în romanele dvs.? Ce părere aveți de următoarea afirmație a personajului Lucia din ”Pata violetă”: ”Sunt curioasă să văd cum i-au ieșit personajele feminine, după părerea mea asta spune multe despre un scriitor și, între noi fie vorba, despre un bărbat (nu vreau să par trivială) care-mi face insistent curte, epistolar și epic și cum mai vreți.”?
Nu pot să judec la rece, dar uneori sunt satisfăcut de cum îmi ies personajele feminine, ba chiar am impresia că-mi ies mai bine decât cele masculine, poate și pentru că mă îndrăgostesc de unele dintre ele.
-Se poate trăi din scris în România? În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce credeți că nu se poate trăi din scris în România? Care ar fi măsurile necesare a fi luate pentru ca literatura română să ”poată trăi pe propriile picioare”?
Sigur că da, se poate trăi din scris, dar cu condiția să fii Pleșu, Liiceanu, Cărtărescu, C.T.P. Adică un brand. Pentru scriitorii obișnuiți este imposibil și mai toți au un serviciu. Câștigurile din vânzarea cărților sunt derizorii și s-ar putea spune că, până la un punct, scriem din pasiune pură. Piața de carte e deocamdată ridicol de mică, în consecință, tirajele reduse, promovarea limitată și tot așa într-un cerc vicios. Statul n-a înțeles (deocamdată) importanța culturii, nu doar pentru prestigiul internațional al României, la care politicienii par să fie foarte sensibili, ci pentru sănătatea mentală, spiritul civic, performanțele economice și supraviețuirea pe termen lung a națiunii. Lectura nu mai e singurul mijloc de informare, delectare și de evaziune, ca în comunism, iar tinerii nu par să fie foarte atrași în momentul de față de lectură. Literatura română va trăi pe propriile picioare într-o societate cu adevărat modernă, cu un bun nivel material și cu o educație performantă. Până atunci, poate că un sistem de promovare care să depășească forța limitată a unei edituri sau alteia, mai multe lecturi/întâlniri cu publicul, burse pentru scriitori, premii literare consistente, o implicare a marilor companii (cum deja se întâmplă în cazul premiului Augustin Frățilă), un U.S.R. mai agresiv și inventiv, o lege a cărții care să ducă la revigorarea bibliotecilor și a librăriilor și, mai ales, la ieftinirea considerabilă a acestui produs de maximă importanță strategică.
-În privința cărților dvs., luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?
Orice opinie argumentată și sinceră e binevenită, indiferent din partea cui ar veni, întrucât scriitorul are mereu nevoie de un feedback serios. Poate că bloggerii n-au (încă) autoritate, dar au mai multă libertate și, e doar o impresie personală, sunt cu adevărat cititori pasionați și au o aplecare mai mare pentru cărțile și autorii proaspeți. Criticii au și (normal) proiecte personale, timpul lor e limitat, unii predau și lucrează la propriile cărți, ba scriu și literatură, iar critica de întâmpinare nu mai e văzută ca fiind o ocupație de prestigiu. Apoi, revistele literare clasice în România sunt din păcate pe cale de dispariție.
-Merită a fi citită literatura română contemporană? Mai aveți timp să citiți? Dacă se poate, recomandați cititorilor noștri trei cărți românești recente pe care le-ați lua cu dvs. pe o insulă, în concediu.
Da, eu cred că se află în plină ascensiune valorică, deși sunt opinii critice care susțin că literatura contemporană autohtonă ar fi lipsită de valoare. Părerea mea e că avem eseiști, poeți, romancieri de prima mână. Poate că nu avem încă mari scriitori, dar chiar dacă ar fi adevărat, nu-i timpul pierdut. De altfel, e foarte greu într-o cultură mică să accepți că ești contemporanul unor mari creatori și nu doar a Filozofului, Eseistului, Romancierului, Poetului, Jurnalistului etc. Partea bună a lucrurilor e că nu mai trăim într-un bandustan cultural. Suntem la curent cu toate noutățile culturale. Editurile mari autohtone sunt tot mai puternice, iar cele mici par să facă suficient profit cât să reziste deocamdată, în ciuda tuturor aparențelor. E nevoie de un nivel de trai mai ridicat și de un sistem educațional modernizat din temelii. Internetul e o sursă inepuizabilă informare și de cultură (nu exagerez!) și încă poate oferi destule surprize de proporții. Pe scurt, sunt destui scriitori din toate generațiile care promit enorm în anii care vor veni. Nu am putut citi chiar tot ce-a apărut în ultimii ani. Numai anul trecut au apărut cred că vreo treizeci-patruzeci de romane! Pe o insulă aș lua mai multe cărți de proză românești (mi-e greu să mă pronunț în domeniul poeziei). Într-o ordine pur întâmplătoare: Călugărul Negru al lui Șerban Tomșa, Rădăcina de bucsau al lui O. Nimigean, Matei Brunul al lui Lucian Dan Teodorovici, Noapte bună, copii a lui Radu Pavel Gheo, Medgidia, orașul de apoi al lui Cristian Teodorescu, Zilele Regelui ale lui Filip Florian. Evident, le recomand pe toate călduros cititorilor dumneavoastră.
-Ca cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?
Și eu sunt un cititor înfocat. Nu știu dacă am tabieturi care să intereseze… Scriu cel mai bine dimineața, cu o cafea alături și muzică bună, de obicei clasică, dar nu resping celelalte genuri. Apropo, recomand cititorilor dumneavoastră patru mari compozitori contemporani: Arvo Pärt, Georg Pelecis, Vladimir Martynov, Philip Glass. I-am descoperit pe youtube, apropo de forța culturală a internetului! Muzica primului (în special Spiegel im Spiegel) mi-a inspirat ultimul roman, aproape definitivat, Ascultă muzica. Scriu până când simt că-mi pierd concentrarea. Scriu în fiecare zi, indiferent că trebuie să merg la serviciu, e weekend sau sunt în concediu, scriu chiar și când sunt foarte obosit (atunci mai degrabă citesc ce-am scris și revizuiesc). Am mai spus-o și repet, scrisul e ca o cursă de anduranță, scrisul e în mare măsură re-scriere. Scriu mai multe versiuni ale unui roman, soția mea e primul meu cititor și-mi scrie observațiile detaliate, apoi îl rescriu și ea-l mai citește încă o dată. În ultima vreme am descoperit și câțiva prieteni apropiați care-mi citesc unele capitole sau tot romanul și-mi oferă apoi sugestii extrem de prețioase. Apoi, îl citesc și rescriu încă o dată. Îl trimit editurii și, dacă nu e acceptat, îl las o vreme deoparte și lucrez la altceva. Revin la el mai târziu, iar dacă simt că editura nu s-a înșelat, îl rescriu. Și tot așa. Pot să fie cel putin șase variante sau poate zece, ori mai multe. Consider o operă încheiată numai după publicarea sa.
Vă mulţumim!
Echipa Filme-carti.ro
(Sublinierile ne aparțin.)
