Acasă, toată lumea știe, de fapt, ce faci tu prin diaspora

Doar depărtarea, solitudinea, un anumit tip de separare, pauza benefică care e încă leac nedevenit otravă, te face să evaluezi just valoarea relațiilor. Fie că este vorba de iubit(ă), prieteni, familie, depărtarea – cu justa ei măsură – este cea care, în chip paradoxal, te apropie. Exilul îți revelează împărăția… ( ca să parafrazez titlul unei cărți celebre )… relațiilor. Nu e vorba numai de o detașare, de un break (cum zic englezii), ci și de o probă terapeutică. Ca și cum, la capătul unui proces chimic complicat, esențele s-ar decanta în forma lor cea mai pură. Ce rămâne din noi, din afectivitatea noastră (care e pură energie, cumul empatic, gândul către celălalt) după ce veșmântul, carnea relațiilor (prezența fizică a celorlalți) dispare ? Mai rămâne ceva? Acel rest (consistența lui), în măsura în care el există, în măsura în care el rămâne – persistă și vibrează în ființa noastră – dă valoarea ultimă și definitivă a unei relații. Ochii care nu se văd (poate  se uită, dar sufletele care s-au simțit la acel mod autentic și absolut, niciodată! Depărtarea care apropie, de care vorbea, undeva, Noica. Toate lucrurile astea, trăite de-a valma, într-o „Lazy Sunday” , călătorind cu metroul în inima Londrei.

Genul ăla de timp suspendat, când, înfundat în scaunul unduitor al trenului, toropit de o oboseală dulce, meditezi cu ochii deschiși. Pe retină, ca un diapozitiv rulat cu încetinitorul, imaginile : zâmbetul discret al fetei cu iphone din fața ta, chipul concentrat al tipului fără vîrstă care citește dintr-o carte cu coperți acajii, peroanele invadate de o lumină alburie cu formele abia schițate ale celor care așteaptă, invariabil, următorul tren… ! Și stațiile rostite într-o engleză fără cusur de vocea nevăzută a dispecerului : Brent Cross, Edgware Road, Hanger Lane… Există reverii adânci, aidoma unor vise în culori, din care, parcă, n-ai mai vrea să te trezești. 

Acel homeless crazy din subway. Foarte funny, semăna cu mister Raviolli (personajul imaginar) din Mary and Max. Bolboroseala lui misticoidă, părul, o explozie de cârlionți, felul amuzant de a mișca din cap. Până și nebunii lor par mai fericiți decât ai noștri!

X (cu o minte din ce în ce mai tabloidizată) pune pe pagina lui personală un citat dintr-un pseudogânditor de (d)uzină cu o trimitere expresă către tine. Totul, de o răutate halucinantă. Afli apoi că Y te bârfește – și el – în modul cel mai abject cu putință. Z te numește – nici mai mult, nici mai puțin – decât diavol. Fucking shit! Cum să răspunzi (sau să te justifici) unei asemenea turpitudini vecină cu demența? În fond, faci și tu ce poți din moment ce te-a deconspirat. Asta e! Îți dai coarnele (pe spate) cu gel și vorbești despre cele sfinte. Cine știe, poate ai noroc și nu te exorcizează nimeni. W nu te scoate din homosexual, deși, în tinerețe, ai fost la dame cu el. Cutare nu te poate suporta, cu toate că, atunci când i se cer explicații spune că „ nici el nu știe de ce”. Altcineva spune că nu-i place stilul tău (într-un fel atât de vituperant) de parcă l-ai fi sodomizat cu el! Cutare, pe care nu l-ai văzut niciodată (și pentru că nu ai fost de acord cu ideea susținută de el pe un forum), te amenință că te va snopi cu bătaia. Va veni până la Londra pentru asta. Tot ce-ți rămâne e să speri că nu trebuie să-i decontezi biletul și că nu te va lovi prea tare.

Acasă, toată lumea știe, de fapt, ce faci tu prin diaspora. Afli de la ei – ca un bolnav de Alzheimer – trăind rușinea iresponsabilității, lucruri reprobabile despre tine! Și ești realmente deprimat cât de abject ai putut să ajungi, fără s-o știi! Când (cătrănit de amarul diasporei) ajungi acasă și nu faci cinste cunoscuților, ai devenit (pervertindu-te) chitros. Când le faci, ești iremediabil rispitor și vrei, duplicitar, să demonstrezi ceva! Dincolo de ironii, te întrebi, uneori: oare oamenii ăștia nu realizeză că (aidoma celei mai elementare lecții de psihanaliză), vorbind (chipurile) despre tine, vorbesc – de fapt – despre ei? Dar ce naiv ești să le ceri – în fond – atâta intensă introspecție! Și în timpul ăsta, vorba lui Mihail Sebastian (aidoma lui Caragiale, Brâncuși, Cioran, etc. oripilați și ei de bârfa otrăvită mioritică), viața ta rămâne o insulă.

Dar lucrurile astea se întîmplă, mai ales, în lumea literară. Fosta mea colegă de facultate, C. N. (scriitoare talentată și de succes), autoare a unor romane în stil gothic (genul noire, rebel, foarte apreciat în occident), îmi povestea că a primit amenințări cu moartea. Îi scriu tot felul de profesoare de limba și literatura română (genul scorțos, manierist, adevărate domnișoare Cucu etc.), care se autosesizează din oficiu asupra pericolului pervertirii tineretului. Nu poți să nu te întrebi: cum e cu putință ca cineva care reprezintă literatura (în expresia ei universal- pedagogică) să nu poată face distincția elementară dintre realitate și ficțiune? Nu știu ce aripă (ciuntă) ortodoxă, a numit-o satanistă. Părinți veroși caută să-și salveze odraselele de la iminenta decădere morală pregătind petiții publice, demne de ostraka greciei antice. Mă gândeam, alături cu C.N. (din moment ce și io am fost înrudit cu scaraoschi) să-l sunăm pe Salman Rushdie (autorul celebrelor versete satanice) și să ne unim – cumva – într-un soi de uniune a dracilor, o minoritate aptă să lupte pentru dreptul ei de a emana întuneric.

Dincolo de pastișe și umori, recitind zilele astea din Cărtărescu, te întrebi – siderat – ce poate avea, cineva – ORICINE – împotriva acestui scriitor predestinat (inclusiv cu numele) care nu a făcut altceva decât să scrie literatură de cea mai bună calitate în cel mai onest mod cu putință? Cu ce-o fi greșit? Că a spus ce crede, politic? Și dacă nu ar fi spus, n-ar fi fost responsabilizat cum că – în indiferența lui autosuficientă – toarce ca un cotoi impasibil din turnul său de fildeș? Gândindu-mă și la recentele noastre scandaluri culturale (ICR-ul, atacurile anteniste, etc.), cred că există două moduri de a răspunde acestor abjecții incalificabile. Prima, este terapeutica indiferenței. Un exercițiu benefic care lasă toată ura celoralți să se (auto)otrăvească năclăită de propriul venin. Iar ce-a de-a doua, atunci când răul ( răul-gratuit) intră peste tine în casă, când nu-l mai poți suporta, când ura celorlalți te sufocă și toată decența ta defetistă nu-și mai poate găsi (meta)fizic refugiu, să le răspunzi acestor imbecili cu aceeași monedă. Adică să le dai, în cel mai pur spirit anti-sovietic, multă U.E.

Acel tip de prietenie ludic-îndrăgostită (din copilărie și adolescență) cu naturalețea și fervoarea ei aparte care dispare – ireversibil- odată cu „maturitatea”. Cât de frumoși (uman-frumoși) erau prietenii mei din copilărie-adolescență! Primul șoc trăit cu X., imediat după moartea părinților lui. Fusesem, ani de-a rândul, ca o familie mai mare, extinsă, trăind fericirea unei comuniuni pe care – poate – numai cenușiul și sărăcia ( adică suferința) comunismului o poate aduce laolaltă. Și într-o zi, just like that, l-am descoperit uitându-se la mine cu ochi orbi (era pur și simplu altcineva, un om alterat, un necunoscut), deschizându-mi ușa și privindu-mă ca pe-un străin. Cumva, l-am înțeles. Nimeni nu poate suplini, vreodată, iubirea necondiționată a familiei. Dar totuși, dincolo de „ garda pretoriană” a părinților pe care o pierzi, invariabil, să nu mai rămână, ca edificiu afectiv, chiar nimic? I-o fi adus mai multă împăcare răceala asta de budist, luciditatea (justificată, poate) a zădărniciei lumii? Sau bunii mei prieteni, d’antan , frații P. Sau frații MR.., entuziastul B., imaginativul G. etc. etc. etc. cu umorul lor nebun și cu deschiderea lor, nemărginită, către trăire? I-am regăsit, vorba cântecului, după ani și ani, tot mai pociți de viață, de parcă cineva – o mână nevăzută – le-ar fi trântit o bordură peste mecle. Niște desfigurați existențial. Cum să nu te gândești, privindu-i, la versurile astea din Keane: Trying to make a move just to stay in the game / I try to stay awake and remember my name / But everybody’s changing / And I don’t feel the same …

Fraza asta (o grafie nervoasă, litere buclate, înclinate spre dreapta), scrisă apăsat pe una dintre cărțile pe care le-am răsfoit într-un anticariat de cartier: Her heart was a secret garden and the walls were very high!

Am tot soiul de carnețele, agende, bloc-notes-uri, caiete cu coperți cartonate, etc. unde notez de-a valma ( când îmi vine ) observații de tot soiul, gânduri, stări de moment etc. Astăzi dimineață descopăr pe o foaie următoarea observație scrisă grăbit sub forma unui imperativ: „ Asta e, aruncă-te pe burtă!” Îmi recunosc grafia (până și mina pixului cu care am scris), dar mi-e peste poate să-mi reamintesc când anume l-am scris și mai cu seamă ce-am vrut să spun. Cum adică : asta e, aruncă-te pe burtă? Vreo jumătate de oră mi-am stors creierii încercând să-mi amintesc în ce context am putut să scriu așa ceva.

Cine știe – mi-am spus – poate codată sub forma asta banală a unui plonjon, încercam să-mi comunic ceva definitiv, un adevăr adânc, ca în nuvelele și filmele Science-Fiction când personajele își lasă sieși mesaje ale reamintirii după complicate procese de ștergere a memoriei. După o oră de chin (fără niciun succes al rememorării), m-am dus în grădină și m-am aruncat cu un salt milităresc, pe burtă. Nici gestul ăsta extrem nu m-a făcut să-mi amintesc ce-am vrut să spun. Așa că m-am întors nervos în cameră și am scris sub text : M-am aruncat! Nimic!

De fiecare dată când mai vorbesc cu câte cineva care mă întreabă invariabil, ce am făcut în Anglia, cum îmi merge, cât am progresat etc. Îmi vine să le răspund – liniștindu-i – cu butada asta pur british: I started out with nothing and still have most of it left.