Alexandra Turcu este absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, fiind licențiată în literatură universală și comparată și limba și literatura engleză. A urmat la aceeași facultate programul de masterat Istoria Imaginilor – Istoria Ideilor. Scrie poezie, traduce poezie și proză din limba engleză. Cea mai recentă traducere a sa (de care am cunoștință) este reprezentată de excelentul roman ”Gândește-te că nu mai sunt”, de Adam Haslett, în curs de apariție la Editura Paralela 45. De la acest volum, am plecat la construirea unor întrebări despre traducere, rutina traducătorului și modalitatea în care se împacă, dacă o face, cu autorul și cartea traduse.
Mulțumim, Alexandra Turcu, pentru amabilitatea de a ne răspunde atâtor întrebări!
-Te-ai gândit, atunci când ai intrat la Facultatea de Litere, că una dintre posibilele tale destinații va fi cea de traducătoare?
Când am ales Literele, nu aveam nimic în minte legat de ce urma să fac, de cariera pentru care m-ar fi pregătit această facultate. Poate pentru că există prejudecata că Facultatea de Litere nu-ți asigură oportunitatea unui job (și cu atât mai puțin a unui job bine plătit). Lucru care este în parte adevărat. Mi-ar fi plăcut ca la licență să am și câteva cursuri practice legate de industria de carte sau de managementul cultural. Pentru că majoritatea studenților termină facultatea asta fără să știe care sunt etapele facerii unei cărți, a unei reviste sau a unui eveniment cultural. Deci fără să cunoască multe dintre oportunitățile profesionale din sfera studiilor lor. Și atunci se îndreaptă spre corporații sau se reorientează profesional.
Pe de altă parte, nu pot să mă plâng. Am profitat la modul hedonist de cursurile mele (de literatură comparată și literatură engleză), fără să mă gândesc la lumea înfricoșătoare de după facultate. Și acum nu-mi pare rău. Pentru că umanioarele poate că nu te formează neapărat profesional, dar te formează uman. (Chiar discutam la unul dintre cursuri despre cum, într-o lume organizată de inteligența artificială, filologii vor fi indispensabili.)
Mi-am dat seama că mi-ar plăcea să traduc în acei trei ani de licență. Doar că vedeam asta ca pe o preocupare idealistă, o finalitate în sine, fără să mă gândesc la implicațiile ei profesionale. Mi-am și luat un curs facultativ de portugheză, pentru că pe atunci visam să traduc poeți tineri de limbă portugheză.
-Ai preferințe, în calitate de traducătoare, pentru anumite genuri, pentru anumite perioade?
Obișnuiam să-mi spun foarte naiv că poezia e mai provocatoare decât proza, mai ales când vine vorba de traduceri. Pentru că e mai ermetică, pentru că necesită un demers interpretativ înainte de traducerea propriu-zisă, pentru că ăsta era orgoliul meu de poetă aflată de la debut. De aceea, în timpul facultății am tradus doar poezie (și o singură povestire): pentru antologii, pentru festivaluri de literatură, pentru reviste online și offline. De aceea, dar și pentru că e greu să convingi o editură să-ți lase un proiect pe mână când nu ai experiență. Și pentru că nu știam exact ce pași trebuie să urmez ca în primul rând să ajung la urechea unei edituri. (În contextul ăsta, m-am bucurat foarte mult să văd că Mihaela Buruiană a început pe blogul ei o serie de sfaturi pentru traducători debutanți, care cred că sunt de foarte mare ajutor)
Abia acum doi ani am început să traduc și roman. Și mi se pare fascinant: datorită întinderii, a faptului că trebuie să reconstruiești voci de personaje, să ții ritmul nu doar pe parcursul a zece versuri, ci a sute de pagini, să poți să schimbi ritmul, registrul când textul în original o cere.
Acum aș vrea să încorporez traducerea cât de mult pot în parcursul meu profesional, pentru că e ceea ce-mi place cel mai mult să fac. Așa că, mai ales în ceea ce privește literatura, încerc să mă mențin cât mai deschisă și să nu am prejudecăți și preferințe prea îndârjite.
-Care este rutina ta atunci când te apuci să traduci o carte sau un autor? Te înconjori de dicționare (măcar pentru arhaisme sau regionalisme)? Ai preferințe de ambianță, te închizi într-o cameră departe de lume?
Pentru că, pe lângă munca de traducere, mai fac și muncă de editor, lucrez la proiecte apărute sub egida Zilelor Sofiei Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, scriu și cronică de carte (din păcate, din ce în ce mai rar), încerc să-mi termin și disertația, mi-e greu să amenajez câte un spațiu liniștit, dedicat fiecărei activități. Așa că traduc când și pe unde apuc. În pat, dimineața, cu ochii încă umflați de somn. Sau noaptea, în timpul insomniilor mele lungi. În parc, când e soare și cât mă ține bateria. La birou, când mai găsesc câte o jumătate de oră de liniște. Romanul lui Haslett chiar așa l-am și terminat, vorbind cu alți traducători ai editurii despre deadline-uri, cu graficianul nostru despre coperte și cu autori despre cărțile lor. Dar, dacă ar fi să aleg, mi-ar plăcea să traduc afundată într-un fotoliu dintr-o cafenea drăguță, departe de vasele nespălate și praful neșters, de mailurile care așteaptă răspuns și toate celelalte lucruri care distrag mereu atenția.
-Când ai început să traduci și cum ți se pare acum, privind în trecut, acea experiență și calitatea traducerii de atunci?
Era noiembrie 2014, tocmai intrasem în primul an de facultate, iar Cătălina Stanislav și Vlad Pojoga pregăteau la Zona Nouă din Sibiu o antologie de alternative literature. Am tradus și eu acolo proză scurtă de Juliet Escoria, din volumul Black Cloud. Am fost atât de entuziasmată încât am dăruit toate exemplarele pe care le aveam, așa că nu aș ști să zic cum mi se pare acum.
-Ce carte ți-a plăcut cel mai mult din ce ai tradus? Dar cel mai puțin?
Cel puțin deocamdată sunt în poziția privilegiată în care pot să mă alint și să-mi aleg cărțile pe care le traduc. Cred că așa am și început să traduc romane: am citit primele câteva pagini din cartea trimisă spre evaluare și mi-am dat seama că știu exact cum ar putea să arate fragmentul acela în română și că mi-ar părea rău să las pe altcineva să se atingă de el. Deocamdată am tradus doar texte pe care le-am citit cu cea mai mare plăcere. Dar știu că, în România, e foarte complicat dacă îți asumi meseria de traducător/ traducătoare și trebuie sau vrei să trăiești din asta și că a alege cărțile la care să lucrezi sau a-ți permite să negociezi deadline-uri de 6 luni sau mai bine e un lux. Pentru avem cea mai mică piață de carte din Europa. Pentru că traducătorii sunt aproape invizibili, iar respectul pentru munca lor abia acum începe să se educe. Iar, odată cu criza economică provocată de coronavirus, va fi, din păcate, și mai greu.
-Consideri că scriitorii, poeții sunt traducători (mai) buni de literatură?
Eu aș zice invers: că traducătorii sunt scriitori mai buni de literatură. Că a traduce ajută extrem de mult la propria literatură. Pentru că cred că un scriitor trebuie să fie în primul rând un foarte atent cititor. Și ce cititor mai migălos există decât traducătorul, care chestionează fiecare cuvânt al textului, cunoaște fiecare turnură de frază, fiecare pulsație a discursului, care este provocat să improvizeze când dă peste un joc de cuvinte sau o expresie care nu are echivalent în română?
-Cât de greu este să te transpui în mintea și în opera unui scriitor, atunci când te pregătești să traduci o nouă carte?
Cred că reușesc să fac asta doar atunci când încep concret să lucrez și intru în carte. Primele vreo cincizeci de pagini durează foarte mult. Pentru că sunt paginile de acomodare cu textul, cu discursul, cu ritmul. Dar odată ce textul devine un spațiu familiar, lucrurile se mișcă tot mai repede, pentru că începe să-mi fie și mie clar direcția în care trebuie să o iau, cuvintele pe care trebuie să le folosesc. De aceea lucrez foarte inegal și nu reușesc să-mi propun că voi traduce x pagini în fiecare zi. Și bănuiesc că nici nu e nevoie.
-Cum ți s-a părut Adam Haslett la prima lectură? A fost greu de lucrat pe romanul său?
Când l-am văzut în engleză, mi-am zis că e unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit până acum. De unde și frica, pe care încă o am, că o să-l stric, că nu-l voi putea face să sune la fel de mișto. Sper totuși că o să se vadă și în română cât de talentat e Haslett.
A fost fără doar și poate un proiect provocator, dat fiind că romanul e scris pe cinci voci sau că autorul se joacă foarte mult cu diferite limbaje specializate sau cu forme nonliterare (un capitol descrie vizita familiei la psiholog folosind un limbaj strict militar, un altul ironizează vocabularul fără niciun pic de empatie al băncilor, iar unul este conceput ca un chestionar). Dar dificultatea reală a fost cea emoțională. Din facultate am învățat să tratez cu distanța critică textele pe care lucrez, să le consider un corp separat de al meu. Și la Haslett am reușit asta doar până la un punct. Pentru că e o carte care vorbește foarte direct și sfâșietor de sincer despre depresie. Pentru că, odată intrată în atmosfera romanului, odată ce asculți și redai vocile acelor personaje distruse de boala lor sau a cuiva drag, e imposibil să te ții tare și profesionist. Am tradus mai multe fragmente plângând și trăgându-mi nasul. Iar, spre final, după ce am terminat capitolul în care cei doi frați, Alec și Michael, se izolează în cabana de pe insulă, a trebuit să iau o pauză de câteva zile de la traducere, pentru că simțeam că emoțional nu pot duce cartea mai departe.
-Pornind de la întrebarea precedentă, a fost greu să găsești o voce diferită pentru fiecare personaj?
Am descoperit și conturat fiecare voce pe parcurs. După ce am tradus câte un capitol din fiecare perspectivă, m-am întors la început și am adus modificări, unele poate imperceptibile, de vocabular, de exprimare, specifice fiecărei voci. Pentru că toți au discursuri construite diferit. De exemplu, Celia poate fi mai butucănoasă. Michael e obsesiv și expansiv. Margaret are o ușoară timiditate chiar și față de sine. Dar o să vă las pe voi să-i cunoașteți pe fiecare în parte.
Am mai lucrat la fiecare voce chiar și în etapa de redactare. Am avut o discuție de vreo jumătate de oră cu Ilinca, redactorul cărții, în care ne întrebam dacă Alec ar folosi cuvântul „pulă” sau ar trebui să mergem pe varianta cuminte sau „penis”.
-Personajul Michael este foarte apropiat de muzică. De fiecare dată când i-am ”descoperit” preferințele muzicale, am fost tentat să mă opresc din citit și să ascult muzica recomandată de el. Cum a decurs traducerea acestor pasaje, în cazul tău? Ai (re)ascultat melodiile Donnei Summer cu ocazia traducerii? Ai avut tendința de a căuta și a te refugia în muzica recomandată de Michael?
Am încercat, dar Donna Summer nu a fost prea pe gustul meu. Am reușit, în schimb, să intru în lumea lui Michael citind despre viața de noapte din cluburile americane ale anilor ’70 și ’80, despre începutul muzicii electronice, despre case de discuri și studiouri de înregistrare populare în acea perioadă. A trebuit să mă documentez despre instrumente de care nu auzisem până atunci. La un moment dat chiar am ajuns să cer ajutorul unor muzicieni, dar am scos-o la capăt.
-Cum ai caracteriza volumul ”Gândește-te că nu mai sunt”: este un roman de familie, este un roman despre depresie, este un roman despre complexitatea relațiilor? Dacă ar trebui să le recomanzi acest volum cititorilor români, care ar fi cuvintele tale?
Cred că este despre toate aceste lucruri, dar mai ales despre empatie. Nu e nevoie să caut cuvinte de recomandare, pentru că le-am găsit deja la Julia Black pe cele potrivite, într-o cronică a cărții publicată în revista Esquire:
„Gândește-te că nu mai sunt surprinde într-un mod genial povara insuportabilă a iubirii și rolul pe care aceasta îl joacă atât în supraviețuirea, cât și în nimicirea noastră. De la prima pagină, Haslett suspendă un sentiment de groază asupra ta, greu ca o nicovală, tăind în brutala scenă finală funia ce îl susține. Ar fi păcat să întorci privirea.”
-Mulțumim.
(Sursă fotografii: EdituraParalela45.ro, pagina de facebook a Alexandrei Turcu. Sublinierile ne aparțin.)
