Moni Stănilă s-a născut în Tomești, județul Timiș, în 1978. A studiat teologie ortodoxă la Timișoara și Sibiu. Din 2010 trăiește la Chișinău și conduce împreună cu Alexandru Vakulovski cenaclul literar „Republica” al Bibliotecii Municipale. A publicat jurnalul de convertire Iconostas (Graphe, 2007), volumele de poezie Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei (Ninpress-Charmides, 2009), Sagarmatha (Tracus Arte, 2012), Colonia fabricii (Cartea Românească, 2015), O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni (Charmides, 2017) și romanul Al 4-lea (Tracus Arte, 2013). La Editura Polirom a mai publicat o carte pentru copii, Războiul solomonarilor (2018), și romanul biografic Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare (2019). O parte dintre poemele sale au fost traduse în franceză, germană, engleză, suedeză, rusă, azeră, catalană, turcă, maghiară ș.a.
-Care sunt impresiile tale (la rece) despre anul 2020, cum te-a schimbat, dacă a făcut-o, pe plan personal? Cum a influențat pandemia felul în care ai scris și ai trăit ultimele 12 luni, din punct de vedere literar?
Primele luni au fost nefericite, ca pentru toată lumea. A trebuit să uit de de călătorii, de drumurile din ceilalți ani, de târguri de carte, dar apare eterna întrebare: ce se câștigă atunci când ceva se pierde? Timpul s-a dilatat cumva, în primăvară am urmărit cum a crescut și înflorit o păpădie la balcon, din vară a mers foarte bine cititul. Scrisul nu, dar nu știu dacă din cauza pandemiei. Tocmai am publicat două cărți, un roman început în 2017 și o carte de poezie începută prin 2016-2017. Acum stau să-mi reîncarc tușul.
-Ai participat la evenimente online (Zoom etc.)? Care a fost experiența? Crezi că această modalitate de contact cu publicul (inclusiv cu cel de departe) este eficientă și va continua după pandemie?
Nu doar că am participat, am fost nevoită să le și organizez. Nu mi-a plăcut, dar nu ne place totul în viață. E și un stres suplimentar. Scapi un iepure și rămâne acolo. Însă așa cum spui, am avut șansa să invit la Cenaclul Republica scriitori de departe. Am avut lecturi cu scriitori din Canada, Suedia, Franța. Și acest acces neplanificat la colegii de peste mări și țări cred că îl vom păstra și pe viitor.
-Crezi că s-a citit mai mult în 2020? Crezi că s-a citit mai mult din cărțile tale?
Nu cred. Nu cred că s-a citit mai mult nici în general, nici în particular. Nu am avut lansări cu prezență fizică, nu știu cât s-au plimbat cărțile mele. Deși, mai ales la roman, au fost multe reacții în presa scrisă. Ne și păcălim cumva. Din punct de vedere mental am început să ne refacem relativ repede. Însă a apărut un soi de autocompătimire. Suntem triști, afectați, nefericiți. Supărați pe cei care se plimbă, supărați pe cei care se zidesc în casă. Cred că din iunie cel puțin s-a citit ca de obicei. Până atunci doar cei foarte curajoși.
-Recomandă-ne o carte din literatura română care te-a impresionat în 2020 și cum a făcut-o. Dar și una din literatura universală, tradusă sau nu în limba română.
E greu. Sunt mai multe. Adrian Diniș, Toate zborurile au fost anulate – tăcere și vocalize, toate puse ca în balanța justiției, moartea și iubirea – prezențe reale, nu metaforice. Satao de Radu Nițescu – în sfârșit nu se mai plâng tinerii de disperare și sărăcie, nu se mai otrăvesc cu algocalmine, maturitate, joc folosit ca paravan pentru discursurile serioase, o poezie fină, dar dură, fără excese (și cafele). Gabi Eftimie, Sputnik în grădină, OMG, în care lumea devine nu Celălalt, ci Tu, ca în Martin Buber; personalizare, nu personificare; forță discretă, cursivă, cumva firească; poezia ca stare. Frică de umbra mea, a lui Cezar Paul Bădescu, am citit-o chiar în martie sau aprilie, minunată! Moartea din volumul lui Cezar e aia, aia pe care o tot vedem și (încă) o ocolim, dezgolită, cu toate taxările de rigoare a modului în care ni se comunică, după îndreptare sau obiceiuri. O carte de neocolit. Mai aduce și acele pagini din lumea de la sat, de o naturalețe captivantă. Avionul mirosea a pește, de Nicolae Popa m-a surprins incredibil. A fost o ediție mai veche, acum e una rescrisă pe care am citit-o în manuscris. Credeam că Nicolae Popa va rămâne tributar poeziei, nu o părăsește – ce-i drept, dar ce proză scrie! Și aș aminti, cartea lui Alex Potcoavă, publicată în 2019, Viața și întoarcerea unui Halle – fără să prezinte istoria din toate puctele (taberele) de vedere, ceea ce e exact ce trebuie unui roman scris la persoana I, redă minunat literaturii punctele nevralgice ale unui secol. Și e scrisă foarte bine.
Universală. Nu m-am putut abține, m-am reîntors la Forma ruinelor a lui Juan Gabriel Vasquez. Cum arată un peisaj descris din perspectiva timpului, a istoriei, cum se descrie cravata unui tip. Un roman care nu doar scrie istoria, ci scrie și istorie. Un roman obligatoriu, pe care l-aș folosi manual didactic, alături de orice carte a lui Sjon – și aici am mai dat un răspuns. Sjon este exemplul pentru cum trebuie scris un roman în secolul 21. Să fentezi reprezentarea clară – exact ce nu face toată lumea, dar ar vrea. Salbaticul lui Arriaga. Mare. Dar un pic cinematografic pentru gustul meu. Însă, desigur, îl pun în top. Nu înseamnă că n-a știut să salveze cinematograficul și nu înseamnă că nu mi-a plăcut foarte mult.
Pot să jur că am uitat vreo carte la care am plâns sau am râs. Și asta e esențial. Dar n-am cum să îmi amintesc deodată. (Nu îmi place să stau mult pe gânduri la interviuri. Răspund ca la o întâlnire live. Nu revin, că devin sofisticată – să nu spun că devin prea puțin onestă.)
-Ce îți propui, pe plan literar, în 2021?
Lecturi, leacuri și scenarii (în cap).
