Mihai Vakulovski (n. 1972, R. Moldova) a absolvit în 1994 Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova, în 2002 își susține doctoratul la Universitatea București. Debut – în 1997, cu volumul de poezie Nemuritor în păpușoi. A publicat cărţi de poezie, proză, teatru, critică literară, eseu, istorie recentă, interviuri, antologii, majoritatea premiate. Prezent în mai multe antologii din țară și din străinătate, traduceri în engleză, germană, rusă, franceză, italiană, catalană, greacă, lituaniană. A făcut parte din echipa naţională a României la Cupa Naţiunilor de la Baku (2007) la jocul intelectual „Ce? Unde? Cînd?”. Traducător din literatura rusă (Daniil Harms, Victor Erofeev, Vladimir Sorokin, Frații Presniakov, Venedikt Erofeev, Mihail Kononov, Zahar Prilepin, texte din muzica rock, Alexander Litvinenko & Yuri Felshtinsky etc.). A cîştigat Premiul Librarul Anului, oferit de Festivalul Internaţional de Poezie şi Muzică Poezia e la Bistriţa (2018). Fondator al revistei web Tiuk! (tiuk.reea.net), alături de Dan Perjovschi, Carmina & Alexandru Vakulovski. Fondatorul și realizatorul CenaKLUbului TIUK.
-Care sunt impresiile tale (la rece) despre anul 2020, cum te-a schimbat, dacă a făcut-o, pe plan personal? Cum a influențat pandemia felul în care ai scris și ai trăit ultimele 12 luni, din punct de vedere literar?
2020 rămîne anul pandemiei (care încă nu s-a terminat!), anul în care toată lumea a fost – o perioadă – în carantină, în „izolare forţată”, cum spune exact titlul unei cărţi de la CDPL, compusă din jurnale din perioada carantinei. Toţi oamenii de pe planetă au stat în case, crezînd c-aşa vom scăpa de Covid 19. Noi am respectat toate sfaturile medicilor şi în toată perioada carantinei (25 martie – 15 mai 2020) am ieşit din apartament doar de cîteva ori, pentru a cumpăra cele necesare din ultimul – cel mai îndepărtat – hipermarket de la ieşirea din oraş, unde mai erau doar vînzătorii şi foarte puţini cumpărători. Am pierdut călătoriile programate, două dintre ele plătite dinainte, e prima dată-n viaţa mea cînd n-am ajuns acasă la părinţi de ziua mea şi a mamei, primul an în care n-am făcut nici întîlnirile de la CenaKLUb Tiuk (am apucat doar cîteva ediţii, iar în ultimii ani făceam cam cîte 20-30).
Deşi ar fi trebuit să-mi priască o astfel de perioadă, în care să nu trebuiască să merg la muncă şi să fac exact ce vreau, practic mi s-a îndeplinit un vis – am primit o vacanţă neaşteptată în care să fac doar ce-mi place, să citesc, să scriu sau să traduc, starea apăsătoare şi îngrijorătoare (în primul rînd cu gîndul la mama, care e departe, peste graniţă) nu m-a lăsat „să mă simt în pantalonii mei”, ca să-i citez pe rockerii de la formaţia Leningrad. La început n-am putut să (re)citesc altceva decît teatru şi poezie care ştiam că-mi place foarte mult. Mi-am mai revenit doar după ce-am citit toate piesele lui Eugene Ionescu, după care a mers şi proza. N-am scris nimic în carantină tot din cauza acelei atmosfere sufocante, a lehamitei şi a stării de neputinţă şi inutilitate, în afară de cîteva poezii, dar alea se scriu singure, oriunde aş fi şi orice aş face, existemele mă lovesc ca un fulger şi mă domină pînă nu mă eliberez de ele scriindu-le. În rest, am scris doar jurnal, n-am putut nici să traduc (nici n-am încercat, de fapt).
-Ai participat la evenimente online (Zoom etc.)? Care a fost experiența? Crezi că această modalitate de contact cu publicul (inclusiv cu cel de departe) este eficientă și va continua după pandemie?
Am refuzat categoric să particip la evenimentele online, dar pînă la urmă n-am putut să le evit chiar pe toate. N-am putut să citesc atunci live, dar le-am trimis înregistrări mai vechi unor tineri poeţi, Sorina Rîndaşu şi Toni Chira, care au organizat un festival de poezie şi un maraton poetic. Tot aşa am procedat şi pentru o emisiune realizată de poeta Veronica Ştefăneţ, care a ieşit foarte faină. Am participat şi la trei festivaluri internaţionale de poezie la care acceptasem să mă duc pe timp de pace, înainte de nebunie, Festivalul 𝐓𝐑𝐀𝐍𝐒𝐏𝐎𝐄𝐒𝐈𝐄 din Bruxelles, PeetMeNotLeave (on-line) şi Festivalul de Literatură Româno-Britanică România Rocks, Londra. Am mai fost invitat la lansarea antologiei „Izolare forţată” şi la un CDPL Fest/Zoom pe literatura română, moderate de Maria Petricu. Dar pe restul le-am refuzat, inclusiv podcasturi dedicate scrierilor mele, am zis nu şi celui mai mare festival al traducătorilor din literatura rusă, care trebuia să aibă loc la Sankt Petersburg, unde aveam, oricum, şi o călătorie (nu în aceeaşi perioadă cu festivalul – deci în 2020 am ratat de două ori capitala lui Petru I). Eram să uit că mi-am lansat cel mai recent roman, „Tata mă citeşte şi după moarte (poVeste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice)” (Humanitas), apărut chiar în perioada carantinei, tot on-line, pe site-ul Humanitas, cu Anda Vişan, Georgeta Drăghici şi Robert Şerban, apoi am mai fost invitat şi la emisiunile Drept de autor şi Născut în România de la Radio România Cultural. Iată că, deşi a fost un an îngrozitor, din punct de vedere literar mi-a mers foarte bine, că-n afară de roman am mai publicat la Casa de Pariuri Literare „18+ (antologie de proză Tiuk)”, am reeditat „Nemuritor în păpuşoi” şi „Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău” şi am apărut cu texte în mai multe antologii.
Sînt convins că întîlnirile on-line, mai ales cele de la festivalurile internaţionale, sînt foarte bune şi utile şi vor putea continua on-line şi după pandemie.
-Crezi că s-a citit mai mult în 2020? Crezi că s-a citit mai mult din cărțile tale?
În mod normal – da. Ce poţi face închis în casă? Mini-sport de apartament, călătorii imaginare, citeşti, te uiţi la filme şi la spectacole de teatru…
Şi la a doua parte a întrebării, dragă Jovi, înclin să cred că da. Asta pentru că „Tata mă citeşte şi după moarte”, cartea editată chiar în carantină, e deja tiraj epuizat la editură.
-Recomandă-ne o carte din literatura română care te-a impresionat în 2020 și cum a făcut-o. Dar și una din literatura universală, tradusă sau nu în limba română.
Ştii c-ai pus o întrebare imposibilă pentru cineva care citeşte vreo douăzeci de cărţi pe lună. Mi-au plăcut multe cărţi, din toate genurile, inclusiv neliterare, dar hai să respect regulile jocului.
„Prevestirea” de Ioana Pârvulescu (Humanitas) mi s-a părut unul din cele mai bune romane din literatura română, un roman universal (cam la nivelul lui „Laur” de Evgheni Vodolazkin), care are toate şansele de succes – în orice limbă va fi tradus. Istoria lui Iona povestită de Ioana Pârvulescu e fascinantă, te ţine în plasele ei de la un capăt la altul. Are acţiune, mister, aventură, dragoste, miez, trăiri interioare intense – toate povestite impecabil, cumva vrăjitoreşte – citind, simţi că eşti sub influenţa naratorului, de parcă ar povesti Iacob.
Din literatura universală m-a impresionat cel mai tare „Sălbaticul” de Guillermo Arriaga (Editura Art, Colecţia Musai, 2018, traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari), citită tot în carantină, cînd probabil că am fost mai sensibil, ziua citeam, noaptea visam tot „Sălbaticul”, un roman intens şi violent pe care-l trăieşti alături de personaje. Acţiunea are loc în Mexic, la sfîrșitul anilor ’60, aşa că urmărim scriitura lui Guillermo Arriaga încordaţi la maximum, ca pe o naraţiune hiper-realistă. Scenele extrem de dure şi cinematografice despre viaţă, moarte, prietenie, familie, religie, fanatism, nebunie, corupţie, mită, mafie, bani te ţin mereu agitat, chiar dacă avem şi o poveste de dragoste la fel de intensă, dar care nu prea reuşeşte să te relaxeze – şi aici fiind vorba şi de gelozie, şi de iubire patologică, şi de sex sălbatic; totul e sălbatic în cartea lui Arriaga…
-Ce îți propui, pe plan literar, în 2021?
Dacă îţi spun adevărul, că nu-mi propun nimic pe plan literar în următorul an, mă crezi?
Am încercat să revăd manuscrisul romanului „Totul, aproape totul despre tata”, scris cam în acelaşi stil cu „Tata mă citeşte şi după moarte”, şi m-am bucurat că nu l-am editat – mi-am dat seama că poate n-o să-l public niciodată, oricum, acum încă nu pot să-l recitesc, m-am oprit după vreo 10 pagini.
Aş putea să fac o nouă carte de poezie din sutele de existeme postRiduri, dar ce rost ar avea?
Aş putea să termin de tradus antologia de proză scurtă a lui Alexandr Kuprin.
Am scris cîteva proze scurte legate de munca la librărie, care-mi cam plac, poate adun de-o carte sau poate le topesc într-un roman-jurnal, habar n-am deocamdată, important e că se scriu cu mare plăcere.
