Adina Popescu s-a născut la 10 septembrie 1978, în Bucureşti. A absolvit Regie de Film, însă de la 18 ani a lucrat ca jurnalist cultural la revista „Dilema veche”. Prima ei carte pentru copii – „Doar un zbor în jurul lumii”, a apărut în 1999. Interesată de literatura pentru copii a mai publicat „Miriapodul hoinar și alte povești”, „Mari poveşti româneşti pe înţelesul celor mici”, „Aventurile lui Doxi în benzi desenate”, în colaborare cu Alexandru Ciubotariu. Dar și un „Manual de Șpagă” în cadrul campaniei „Nu da şpagă“ (2001). În 2015, a apărut „Povestiri de pe Calea Moșilor”, o carte inițial destinată adulților, dar în care s-au răgăsit și copiii care și-au propus să călătorească cu mașina timpului în anii 80, în plin regim comunist. Trilogia fantastică „O istorie secretă a Țării Vampirilor”, destinată atît copiilor cît și adulților, din care au apărut primele două volume, a cîștigat concursul național Trofeul „Arthur”. Adina Popescu mai publicat, de data aceasta pentru publicul adult, volumul de proză scurtă „În așteptare” (2018), „De ce nu-s românii ca nemții?” (2019) în colaborare cu scriitorul de origine germană Jan Cornelius și a colaborat la mai multe antologii. În prezent, Adina face filme documentare și are o rubrică săptămînală în „Dilema veche” unde scrie despre bone, gunoieri, pescari, vecini care pun muzica prea tare, bicicliști, ambasadori, scriitori, ciobani și alte texte narative, la granița cu ficțiunea.
-Care sunt impresiile tale (la rece) despre anul 2020, cum te-a schimbat, dacă a făcut-o, pe plan personal? Cum a influențat pandemia felul în care ai scris și ai trăit ultimele 12 luni, din punct de vedere literar?
Nu prea pot să am impresii la rece despre anul 2020, pentru că 2020 nu s-a terminat încă… Și nu știm cînd se va termina. Dacă m-ai fi întrebat în urmă cu cîteva luni, aș fi zis că toată povestea cu pandemia nu m-a afectat prea tare. Mai ales că eu oricum lucram de acasă și adevărul este că cel mai bine scriu tot acasă, deși mi-aș dori să fiu unul dintre acei scriitori pe care îl pocnește inspirația cînd e pe cocaluri, își scoate la repezeală laptopul și scrie în gări, cafenele, în avion, în vacanță pe o insulă pustie. Însă de obicei cînd sînt plecată de acasă, inclusiv pînă în piața Obor, sînt atît de atentă la ce se întîmplă în jur, mă agaț de fiecare situație la care asist întîmplător sau de fiecare replică pe care o aud, iar, dacă n-am oameni în jur, la fiecare schimbare imperceptibilă a luminii într-un anumit context, încît numai la scris nu mă gîndesc. Așadar, nu pot să scriu nimic pe moment, însă acumulez mici experiențe, fără de care n-aș mai putea să scriu, probabil, niciodată.
Din punctul ăsta de vedere, mi-au lipsit foarte mult călătoriile și mai ales interacțiunea cu locuri noi, cu oameni necunoscuți. Mai ales că 2019 fusese un an foarte plin – am fost pentru prima oară în Sicilia, în februarie, apoi în martie am revăzut Parisul la Salon de Livre, am petrecut mai bine de trei luni departe de casă, la Gherla unde am filmat pentru un documentar și mi-a plăcut la nebunie farmecul „provinciei” ardelenești, m-am simțit atît de de-acolo încît cînd m-am reîntors în București am făcut o mică depresie, am filmat în Slovacia profundă, rurală, am fugit la mare, la bulgari unde am coborît pe coastă pînă la Sozopol, iar în octombrie am fost la Roma, tot pentru prima oară. În noaptea de Anul Nou, mi-am dorit doar ca 2020 să fie cel puțin la fel ca 2019… desigur, nu s-a întîmplat așa.
M-am „adaptat” aparent destul de ușor pandemiei, lockdown-ului, am adoptat și o pisică de pe stradă care, pentru că ne-am petrecut tot timpul cu ea și n-a mai rămas o clipă singură s-a îndrăgostit iremediabil de noi (și noi de ea). La început m-am simțit bine și în siguranță, acasă eram ca într-un cocon – doi oameni și o pisică. N-am fost bolnavă, din fericire, doar, la un moment dat, am murit de plictiseală. Totuși, de curînd mi-am dat seama, analizînd lucruri mărunte că era imposibil să nu mă afecteze pe termen lung. Una e să-ți petreci, să zicem, o noapte în arestul poliției – e o experiență nasoală sau pe alocuri interesantă, dar treci repede peste ea, alta e să stai un an la pușcărie (ai timp să scrii chiar și o carte, așa cum fac mulți dintre politicienii noștri corupți… ceea ce am făcut și eu, în cele din urmă).
Într-un an, îți schimbi niște obișnuițe. Eu, de pildă, m-am reîntors la niște angoase și fobii peste care trecusem cu greu înainte. Mi s-a reactivat o anxietate socială, din cauza faptului pentru că nu mă mai întîlnesc aproape cu nimeni și nu mai particip la evenimente de grup îmi pierd obișnuițele și uzanțele sociale. Am devenit mai leneșă pentru că nu mai trebuie să ajung nicăieri la o oră fixă. Dorm mai mult, mănînc mai mult, poftesc la chestii fistichii de pe Glovo, cum ar fi biftec tartar, beau seara vin în bucătărie, deși aș fi preferat să o fac la o cîrciumă, dar mă cam feresc de cîrciumi. Totuși, merg pe jos mai mult ca înainte, n-am mai mers cu metroul sau cu autobuzul în București din martie 2020. Și am reușit să termin o carte de-altfel începută prin 2019 – „Vine vacanța cu trenul din Franța”, o radiografie a vacanțelor din perioada comunistă cam în același ton cu „Povestiri de pe Calea Moșilor”. Sper să apară înainte de vacanța de vară. Și am mai scris un scenariu de bandă desenată care se numește „Dincolo de orizont – Maramureș” și pe care o va desena Alexandru Ciubotariu.
-Ai participat la evenimente online (Zoom etc.)? Care a fost experiența? Crezi că această modalitate de contact cu publicul (inclusiv cu cel de departe) este eficientă și va continua după pandemie?
Inițial am respins Zoom-ul și orice formulă de acest gen. În perioada de lockdown, am primit multe invitații din partea unor profesoare de limba română să intru pe Zoom „la clasă”, mi-au spus că asta i-ar încuraja pe copii să participe la orele online. Intențiile erau foarte bune, însă eu, ca autoare (și) pentru copii, am tot promovat ideea că e important la elevii să întîlnească scriitori în carne și oase, să se convingă că sînt „vii”, nu doar niște poze de manuale sau niște statui în parcul public din orașul lor. Or pe Zoom, numai în care și oase nu ne întîlneam. Așadar, la început, am refuzat pentru că eram sceptică (și retrogradă, haha), însă la un moment dat mi-am zis că merită o încercare și am participat la un cerc de lectură organizat de Cărturești, apoi la un Mini/ Fanbook și la alte cîteva întîlniri cu copii… și n-a fost rău deloc. E adevărat că unii dintre copii își închideau camerele și mai dispăreau în treaba lor de copii, alții mai mici se mai întorceau cu spatele, mai intra pisica mea în cadru sau eram stresată că în spatele meu se vede robotul de bucătărie, ci nu o bibliotecă plină de cărți așa cum îi șade bine oricărui scriitor (se știe doar că bucătăria e cel mai liniștit loc dintr-o casă). Apoi, am ținut și un curs de creative writing pe zoom– Creative Sunday, pe Zoom și din nou n-a fost rău deloc, din unele puncte de vedere a fost chiar mai bine decît „pe viu”, căci au putut participa și cursanți din alte țări, însă în loc de două ore, ne-am lungit la patru, iar după curs n-am mai stat la o bere, la o șuetă simpatică, la Lente, ca de obicei, eu una m-am prăbușit epuizată în pat (care era la doi metri de laptop).
Însă cea mai interesantă întîlnire pe Zoom a fost de departe cea cu bibliotecarii din Bacău care aveau un cerc al lor periodic și m-au invitat și pe mine să particip la întîlnire. A fost o întîlnire cu vreo 40-50 de bibliotecari în care eu am vorbit mai puțin și am pus multe întrebări, am aflat multe lucruri despre problemele bibiotecilor din România (inclusiv ale celor școlare), pe unele le știam, pe altele nu, am aflat ce cărți mai cer copiii la bibliotecă, cum îi conving bibliotecarii să citească, mai ales că cele mai multe cărți sînt de prin anii 70-80, rupte, îngălbenite și total neatractive… de fapt, întîlnirea m-a întristat într-un fel pentru că acestor oameni, dedicați meseriei lor, le lipsește de cele mai multe ori „obiectul muncii”, adică cartea.
-Crezi că s-a citit mai mult în 2020? Crezi că s-a citit mai mult din cărțile tale?
În „bula” mea de Facebook s-a citit mai mult, însă la un moment dat s-au săturat oamenii și de cărți, e explicabil, nu poți să citești non-stop cînd nu ai cum să-ți faci planuri pentru următoarele două luni, ar fi o formă de autism. Eu nu am citit mai mult, însă probabil că am văzut mai multe filme decît în ultimii ani.
Am avut multe semnale bune legate de cărțile mele, mai ales „Calea Moșilor”, ediția integrală cu cele 21 de povestiri, dar și de cartea scrisă împreună de Jan Cornelius „De ce nu sînt românii ca nemții?” care acum e în curs de traducere și sper să apară anul acesta și în limba germană ca să afle și nemții de ce nu sînt ca românii 🙂 . Îmi pare rău doar de trilogie – „O istorie secretă a Țării Vampirilor” care mi se pare în continuare destul de „urgisită” din cauza faptului că n-a prea ajuns și la un public adult, mai ales că am încercat să aduc acolo mai multe paliere de lectură care să încînte mai multe categorii de vîrstă. Însă fiecare carte își are destinul ei, sînt convinsă că și trilogia și-l va găsi, la un moment dat, după ce voi termina și ultimul volum.
-Recomandă-ne o carte din literatura română care te-a impresionat în 2020 și cum a făcut-o. Dar și una din literatura universală, tradusă sau nu în limba română.
Eu sînt cam în urmă cu multe cărți care au fost prizate și „la modă” în ultimii ani pentru că o perioadă lungă de timp am citit aproape numai cărți pentru copii. Ei bine, în 2020, am simțit nevoia să mă îndepărtez de literatura pentru copii (care nu e doar pentru ei, desigur) și să mă aproprii mai mult de literatura pentru adulți. O „revelație” tîrzie pentru mine a fost „Dulcele bar” a lui J. J. Moehringer – e o lume acolo în care m-aș muta și mîine. În privința cărților scrise de autori români, mi se pare foarte mișto că se continuă seria „biografiilor romanțate” de la Polirom, ideea în sine e foarte bună. Așa că am aflat cîteva ceva despre Eugen Ionesco al Lilianei Corobca și despre Cioran a lui Andrei Crăciun, sînt niște viziuni de autori asupra unor autori, e o muncă acolo de „detectivistică” literară, aș zice… nu e ușor deloc, nu cred că aș putea scrie o astfel de carte.
-Ce îți propui, pe plan literar, în 2021?
Nu-mi fac planuri, aș vrea să trăiesc un pic mai mult ca în 2020, dar nu știu dacă s-o putea. Probabil că voi termina ultimul volum din trilogia cu vampirii și, pentru că tot m-am mai apropiat de literatura pentru adulți, am început să scriu sporadic la o cărticică foarte simpatică, un soi de roman de anticipație domestic care se petrece prin anul 2050, dar nu vă spun mai multe că stric suspansul.
