„Copiii lui Marcel”, romanul semnat de Ema Stere, a câștigat, pe bună dreptate, atenția publicului și a fost recompensat cu premiul de debut al Editurii Polirom. În acest interviu, am descoperit-o pe Ema Stere ca autor, ca mamă care și-a scris romanul fluviu de-a lungul a nouă ani plini de insomnii și am înțeles care este mecanismul funcțional din spatele prozei contemporane. Află de ce este superstițioasă, ce viziuni are asupra satului românesc și cum a trecut temerar de la Medicină la Jurnalism în rândurile ce urmează, într-un interviu marca FILIT 2021.
-Ce a reprezentat „Copiii lui Marcel” ca provocare literară? Cât de greu a fost să creezi un volum de debut atât de amplu?
Nu a fost o provocare literară, a fost un hobby de seară și nimeni nu mă crede, dar volumul nu era pentru publicare. În fiecare seară mă așezam să scriu fără nici un plan (exact cum nu trebuie să faci) și uneori mă distram singură. A fost o școală de scris, până la urmă. Toată această aventură s-a întins pe vreo nouă ani.
Ulterior, am trimis romanul la concursul Editurii Polirom, pe care-l recomand cu căldură, pentru că este o autostradă pentru câștigător: totul merge repede, ești anonim, nu te faci de râs, e minunat.
-Așadar, a durat nouă ani, aproape o viață de om. De altfel, ai declarat într-un interviu că „scriam pe unde apucam. De multe ori mă ascundeam. Nouă ani! Mi se schimbase şi scrisul. Am lucrat ca pe vremuri. Cu multe notiţe, fişe, corecturi, adnotări”. De ce ai mers pe această formulă?
Nu mă ascundeam, scriam în bucătărie, care e locul tradițional de scris al femeii române, după 12 noaptea, după ce se culca copilul. Am început cartea când copilul avea doi ani, o perioadă complicată; și acum copilul meu adoarme foarte târziu, iar adormitul atunci era un coșmar, iar eu pur și simplu nu puteam apoi să mă culc, eram atât de încărcată. Așa că îmi făceam o cafea și mă puneam să scriu.
Aveam fișe, adnotări, pentru că, de fapt, cartea conține diverse subiecte foarte țicnite care mă preocupau pe mine: dacă mă interesa ceva, intra în carte. Cum ar fi subiectul agriculturii bio, deși eu nu eram neapărat consumatoare sau neavând mare încredere în această poveste, chestia cu comunitățile sau povestea cu câinii ciobănești și toate acestea au intrat în carte.
-Ai un carnețel în care îți notezi când îți vin ideile?
Nu. Pentru că cele scrise nu erau practic fișe, ci documentări. Pe subiectul „comunități”, am făcut o grămadă de documentări; am găsit la „țicniți” de nu-i adevărat. Comunitate poate să însemne o țară întreagă sau poate să însemne acele sute de persoane din America de Sud care au ocupat un mall întreg neterminat, care n-au nici un fel de utilități sau au relații între ei, au șefi de etaje etc.
-Ai declarat într-un interviu că romanul „Copiii lui Marcel” a început ca o proză scurtă. Ce te-a făcut să iei altă direcție și cât de greu este pentru un autor aflat la debut să treacă din registrul prozei scurte în cel al romanului?
La început, nu aveam o idee foarte clară asupra prozei: era despre o fată care pățește ceva, își sună tatăl, care vine să o ia. Atât era la început. Și de aceasta romanul începe, de fapt, cu sfârșitul. Și a rămas așa și știu că acest lucru nu este foarte original. Dar nu am terminat această proză scurtă, pe care, în condiții normale, o termin într-o singură zi. Și a doua zi, când m-am reapucat, mi-am zis: „Dar e așa de amuzant. De ce să renunț?”
Declick-ul a fost, de fapt, când, la un moment dat, eroina mea îi cheamă pe toți presupușii copii ai lui Marcel Serebreakov din carte să împartă munca, în principiu, și așa se naște comunitatea. Și din acea clipă, cartea a luat-o pe cu totul altă direcție.
-Până vom reveni la roman, te întreb: lucrezi la altceva? Tot la un roman-fluviu? Sau proză scurtă?
Sunt superstițioasă. De-a lungul timpului, am luat multe interviuri și, de fiecare dată când un scriitor spunea: ”Lucrez la ceva”, am văzut că nu ies.
-Ieri, la FILIT Iași, am fost la un eveniment la care mai mulți scriitori au spus că, pentru ei, pandemia a fost propice din punct de vedere literar, pentru că a fost o perioadă mai liniștită și au avut mai mult timp să scrie. Ce crezi despre acest lucru?
Femeia română nu a avut mai mult timp în timpul pandemiei. Familia s-a obișnuit cu trei mese pe zi, la noi a fost și un zgomot oribil pentru că primarul de sector s-a decis să refacă trotoarele. A fost o perioadă grea, în care ne-am făcut un fel de program cultural, ca să ne mențină sănătatea mintală, care a inclus opera zilnică de MET, care dura trei ore, cititul de cărți și statul în casă, am fost foarte disciplinați. Cu alte cuvinte, scrisul nu era inclus în acest program. Tot ce am făcut a fost să iau hotărârea dementă să trimit această carte.
-Cum vezi recepția cărții tale de către critica literară?
Am fost foarte fericită, pentru că recenziile au fost favorabile, deși nu le-am urmărit cu atenție. Sunt foarte recunoscătoare criticilor literari pentru că mi-au citit cartea și au scris despre ea.
-Eroina din „Copiii lui Marcel” nu are un nume și e o corporatistă. E vreo referință simbolică la anonimatul personajului urban? Doar satul românesc ne poate scoate din umbră?
Culmea este că romanul se referă la o corporație în care am fost colegă cu Adina Rosetti (cu romanul ei de debut, „Deadline”), iar toate spațiile acelea (puțul de sticlă, liftul care vorbea în limba engleză etc.) existau aievea. Am lucrat în repetate rânduri în cadrul corporațiilor, nu foarte multă vreme, am lăsat chestiile astea pentru că acolo e un alt fel de organizare și m-a interesat ideea aceasta de comunitate mică, de oameni care plimbă hârtiile, de iluzia celor din afară că tot ce înseamnă afacere privată sau corporație este cât se poate de logic sau organizat și nu este deloc așa.
În privința satului românesc, nu este un sat foarte normal în cel care ajung ei; nu m-a interesat deloc problemele de sărăcie etc., pentru că sunt mulți scriitori care se ocupă de acestea.
– Eroina romanului alege să facă agricultură, o alegere care pare aproape tragicomică, dacă ținem cont de faptul că tânăra nu-și asumase prea multe responsabilități până atunci. De ce agricultură? Ai ascuns vreun simbol în spatele acesteia?
Aici se ascunde un alt interes de-al meu: eu fac experimente în balconul meu, care e plin de ghivece și de plante cu frunze, într-un apartament destul de umbrit. Exista această poveste cu feminitatea ei, care, dacă nu se exprimă prin nașterea unui copil, are ideea de a face lucrurile să crească. Și are revelația, într-o zi la serviciu, că acesta este destinul și că-și pierde vremea.
-Maniera obsesivă a eroinei de a-l căuta pe Marcel seamănă mult cu romanele polițiste contemporane. A fost acesta un artificiu literar sau o încercare de apropiere de policierele moderne?
Pe mine mă interesează foarte tare poveștile cu dispariții, adică cele în care un om dispare și nu se mai află absolut nimic despre el (are și Marin Mălaicu-Hondrari o carte despre dispariții voluntare, dar e cu totul altceva). Apoi a fost povestea cu Serebreakov, pentru că, inițial, această carte trebuia să se îndrepte în cu totul altă direcție. Inițial, exista o temă în literatura rusă cu tânărul nobil care se întoarce la moșia lui, de la studii, de la Berlin, de la Paris, și îi învață pe țărani cum să facă agricultură științifică. Dar nu îmi aduceam aminte decât tema, nu și cartea, așa că l-am întrebat pe Vasile Ernu, dar nu știa, așa că l-am întrebat pe soțul meu, care e pasionat de teatru și a zis Serebreakov, care e din Cehov, și așa a rămas numele personajului.
-„Cartea mea e plină de personaje în fond simpatice, care luptă cu un sistem sclerozat, tumoral, în care, dacă nu-și găsesc locul, nu le rămâne decât anarhia.” Este cumva, în acest context, anarhia un proces al creației? Sau ajută creației? Ai vrut să-ți modelezi personajele ca pe niște luptători?
Aici este o referire la falansterul din Scăieni, care se încheie cu o luptă adevărată, armată, cu autoritățile. Pentru că ei nu sunt lăsați în pace și nimeni nu lasă în pace un grup de oameni care devine din ce în ce mai mare și care nu respectă diverse reguli, singurele lor opțiuni sunt fie să dizolve grupul, fie să reacționeze. Și aici am găsit tot felul de cărți absolut fabuloase și documente din anii 1970, care au lăsat urme și în lumea de astăzi: cum să dispari fără urme, cum să trăiești liber etc. Ajungi astfel la cetățenii care-și fac țări, mini-state pe platforme petroliere abandonate prin Marea Nordului. Există toate aceste încercări de a trăi anonim, de a te ascunde, când nu-ți mai convine nicio țară.
-Am citit în ultimul timp mai multe romane care au în centru satul românesc și care reflectă realitatea, până la urmă. Autori precum Dan Lungu, Ciprian Măceșaru sau Bogdan Coșa au scris recent despre satul românesc. Este acea comunitate din cartea ta o ilustrație satirică a României moderne? Pare să fie compusă din personaje care s-ar regăsi pe toate drumurile.
În romanul meu nu am intrat în detalii, nu m-a interesat satul foarte mult. Există un sat unde noi avem o căsuță din ce în ce mai ruinată și care nu mai e locuibilă, în care, într-adevăr, buruianul este folosit la masculin și oamenii vorbesc oltenește.
N-am viziuni romantice despre satul românesc, dar nu am nici viziuni apocaliptice. Sunt sate și sate.
–Ai afirmat într-un interviu oferit Danielei Zeca următoarele: „Literatura fiind cea mai ieftină dintre arte… recomand scrisul oriunde”. E oare exercițiul naratorului un soi de terapie? Ce a reprezentat munca la acest roman pentru tine?
Scrisul a fost un lucru foarte plăcut. A fost și un interviu al lui Cristi Puiu, pe vremea când eram la revista TimeOut, luat de colega mea, Ileana Bârsan. Cristi Puiu tocmai scosese filmul „Aurora”, avea niște cronici mizerabile și a zis: „Să nu îndrăznească să-mi critice mie filmul cineva care nu a făcut niciodată în viața lui un film.” După ce au trecut câțiva ani, l-am cunoscut pe Cristi Puiu și i-am zis: „Nu vă supărați! Cum să facă cineva un film, că nu e un lucru simplu, îți trebuie o groază de bani, de oameni etc.?” Și el mi-a răspuns: ”Nu să facă un film pe care să-l prezinte în cinematografe. Dar să-și ia telefonul mobil, că toată lumea are, și să filmeze, iar apoi să încerce montaj etc. Și când a terminat și se uită el sincer la filmul acela, să-mi spună mie e prost filmul meu.” Și m-am gândit la chestia asta, pentru că eu făceam foarte multă cronică de întâmpinare și recenzii (și probabil zdrobeam destine din când în când), spunându-mi că nu e corect dacă nu ai încercat să scrii ceva la rândul tău, să vezi cum e.
-Ai terminat Facultatea de Medicină. De ce te-ai reorientat spre jurnalismul cultural? Care a fost prețul moral pe care l-ai plătit pentru această alegere?
Nu a fost nici un preț moral. Am intrat în anul 1988 la Medicină, pentru că părinții mei și-au dorit foarte mult acest lucru, mai ales mama. Eu voiam foarte mult să ajung în București și am făcut Medicina, nu mi-a plăcut, dar am reușit să găsesc un serviciu într-o editură cu câteva luni înainte să termin.
-Cum ți se pare atmosfera de la FILIT Iași? Ai mai fost în anii precedenți la festival?
Îmi place la nebunie. Și știu o grămadă de oameni de aici, pentru că lucrez de mulți ani în presa culturală. E frumos și orașul, nu am mai fost de aici de când aveam nouă ani.
-Mulțumim foarte mult!
(Întrebări formulate de Corina Moisei-Dabija și Jovi Ene. Sublinierile ne aparțin.
Sursă fotografii: Pagina de Facebook FILIT Iași, Polirom.ro)
