După doi ani de absență, Bookfest și-a deschis din nou porțile pentru cititori. Cea de-a XV- a ediție a Salonului Internațional de Carte Bookfest a avut loc în perioada 1-5 iunie 2022, la Complexul Expozițional Romexpo din București, iar Invitatul de Onoare al acestei ediții a fost Japonia. Cu prilejul festivalului, la București a ajuns și scriitorul Francesc Miralles, ca invitat al editurii Humanitas Fiction. În acest context, am avut un dialog cu bine cunoscutul autor catalan, ale cărui volume s-au tradus cu succes de-a lungul ultimilor ani, în numeroase exemplare, în colecțiile Raftul Denisei și Humanitas Practic.
– După colaborarea cu Care Santos, în urma căreia ați publicat câteva romane, recent ai lansat o nouă carte, Un ceai la capătul lumii, scrisă împreună cu Ángeles Doñate. Spune-ne, pe scurt, de unde a pornit ideea romanului și care a fost factorul determinant care te-a convins să lucrezi cu Ángeles.
De fapt, am vrut ca ea să scrie povestea, nu eu. Am descoperit povestea, eram într-un avion și am citit un articol în Times despre Yukio Shige, cel care a salvat peste 700 de vieți într-un loc numit Tōjinbō, din Marea Japoniei, un loc preferat de sinucigași. Când am scris povestea acestui om și a compasiunii de care a dat dovadă de-a lungul anilor, i-am spus lui Ángeles Doñate să ia povestea, să investigheze puțin și să scrie despre ea pentru că ea are o pasiune deosebită pentru micile povești despre viața de zi cu zi. Deși inițial mi-a răspuns că deoarece m-am gândit foarte mult la acest articol și țin atât de mult la el, poate că eu ar trebui să scriu povestea sau, până la urmă am convins-o să o scriem împreună. Și asta am făcut în final. Ea s-a centrat mai mult pe micile povești ale oamenilor, explicând problemele lor, iar eu am trimis mai mult material despre filosofie și personalitatea lui Yukio (Kosei San). În final a fost muncă de echipă.
– Un ceai la capătul lumii este o aventură de viață, o carte nu numai despre salvarea celorlalți, dar și una despre salvarea sinelui. Este compusă din mai multe povești. Care crezi că este superputerea poveștilor, a literaturii?
Într-adevăr, au o putere deosebită: aceea că se fixează în memorie mai bine decât teoria. Putem merge la o conferință sau putem citi un eseu, dar este mult mai ușor să ne amintim ideile dacă sunt plasate într-un context, într-o poveste. Îmi vin minte primele istorisiri ale lui Homer, care a a scris despre aventurile lui Ulise. În poveste e ceva profund simbolic, un mesaj, un mod de a-ți aminti și a transmite mai departe. Din această cauză Un ceai la capătul lumii este compus din mai multe istorii particulare care au în centru povestea jurnalistului care încearcă să se regăsească. Pe lângă povestea mare, în interior sunt înglobate mai multe povești ale altor personaje care caută o cale de a scăpa de suferință. Când citești un text care te absoarbe, prin care poți vedea lumea prin ochii protagonistului, atunci uiți de tine și se creează un fel de alchimie. Poți experimenta viața dintr-o perspectivă diferită, în asta constă importanța poveștilor.
– Volumul vorbește despre întâlniri stranii, despre necunoscuți care ne pot modifica structura interioară. Ai intenționat să avansezi ideea că anumite întâlniri nu sunt întâmplătoare? Deși stâncile Tōjinbō, Marea Japoniei, sunt renumite pentru ciudățenia lor, fiind locul unde mulți oameni disperați aleg să-și pună capăt zilelor, întîlnirea cu un necunoscut poate schimba cursul lucrurilor.
Viața este presărată cu întâlniri ciudate. Cele mai multe povești de dragoste se petrec accidental. Găsești pe cineva într-un tren, pe stradă, într-o sală de curs, la o petrecere, și e posibil ca această persoană să devină cea mai importantă pentru tot restul vieții tale. Se putea întâmpla și dacă în acea zi ai luat un taxi și ai mers în altă parte decât ți-ai propus inițial. Deci, în viață trăim sute de întâlniri cu oameni diferiți, și din aceste interacțiuni care se petrec în mijlocul haosului, se vor produce cele mai semnificative întâmplări din viețile noastre. Din această cauză cred că multe din povești pornesc de la o întâlnire accidentală care s-a produs în viața reală și în asta constă, de fapt, magia vieții.
– Am o curiozitate legată de Biblioteca de pe lună, care atinge o serie de elemente specifice literaturii science-fiction, fără a fi însă o carte clasică în acest sens. Mi-a amintit de Solaris, a lui Stanislaw Lem, de exemplu. Este o linie complet nouă față de celelalte volume pe care le-ai publicat. Mi-a plăcut foarte mult și mă întrebam cum ai ales direcția acesta?
Într-adevăr este ceva curios aici. Deși sunt cunoscut în cea mai mare parte datorită eseurilor mele despre Japonia, acum scriu ceva despre India, textele de dezvoltare personală, cel mai mult îmi place să scriu romane. Biblioteca de pe luna este cartea mea favorită, dar probabil pentru fiecare exemplar vândut din Biblioteca, se vând zece din Ikigai. Sunt foarte legat de ea datorită obsesiei mele, de când eram copil, pentru Lună. Îmi dau seama totuși că visul meu de a ajunge acolo e posibil să nu se transforme niciodată în realitate. De asemenea, sunt pasionat de studii umaniste și SF, de autori precum Ray Bradbury, dar nu sunt interesat de tehnologie, ci mai degrabă de felul în care oamenii vor acționa și interacționa într-un mediu total diferit. Romanul acesta este preferatul meu pentru că înglobează multe dintre pasiunile pe care le am: cărțile, luna și o poveste de dragoste aproape imposibilă. Una dintre marile povești ale vieții mele: totdeauna îndrăgostit de o persoană care nu rezonează în același mod cu mine.
– Știu că ai o relație specială cu muzica. Mai cânți? Ne poți spune câteva lucruri despre compozitorii tăi favoriți, cântăreți, trupe?
Am început prin a asculta muzică clasică, pentru că tatăl meu era mare iubitor al acestui tip de muzică, îmi aduc aminte că ascultam Beethoven și Chopin pe când eram copil și adolescent. Apoi am făcut trecerea către rock și muzica modernă și aproape am renunțat să mai ascult muzică clasică. Dar gândindu-mă la marile trupe sau muzicieni care mi-au influențat viața, aș putea spune că sunt trei: Velvet Underground, David Bowie and Jim Morrison.
– Ai călătorit foarte mult. Dacă ai alege să locuiești în altă parte decât în Spania, la ce te-ai gândi? Poate un loc din Japonia?
Prefer să locuiesc în București, decât în Japonia. Există locuri în care poți trăi și locuri pe care doar le vizitezi, iar Japonia este un loc minunat pe care să-l vizitezi, este o țară ân care regăsești multe contraste. Poți merge în Hokkaido, poți merge în zonele cu climă tropicală, Okinawa, satele mici în care poți savura ceaiuri speciale și există marile orașe. Dar nu simt că aș putea trăi acolo, sunt doar un observator al Japoniei, aș putea trăi însă în orice loc din Europa unde sunt librării, trenuri, cafenele și oameni dornici să vorbească despre viață și filosofie.
– Ce ne poți spune despre cursurile de creative writing? Există mulți oameni care vor să scrie/ Mai mulți decât anii trecuți? Ce este scrisul: multă muncă sau mai degrabă pasiune? Există o anumită calitate care face dintr-o persoană un mare scriitor/o mare scriitoare?
Dintre toate meseriile lumii, aceea de scriitor este poate printre cele mai ușor de deprins fără a avea studii de specialitate. Nu este ca pictura, unde trebuie să ai talent sau muzica, pentru care trebuie să ai ureche muzicală. Pentru că toți scriem de când suntem foarte mici, putem învăța pe parcurs multe lucruri, chiar dacă simțim că nu suntem foarte talentați. Dar atunci când te ocupi de lucrurile de creative writing, observi imediat cine are un talent deosebit. Este legat de capacitatea de a vedea. În spaniolă avem un termen pentru asta: saver mirar. Să știi cum să privești. Un scriitor talentat care ar sta aici lângă noi va observa un detaliu și îl va insera într-o nuvelă, un detaliu care va avea capacitatea de a ne emoționa și a da sens întâmplării și contextului în care s-a produs. Un scriitor care nu este talentat explică multe lucruri, dar majoritatea nesemnificative. Contează foarte mult despre ce alegi să vorbești. Poți dobândi un stil bun, poți scrie bine, poți crea povești bune, dar să scrii ceva care să emoționeze și să găsești poveștile potrivite ține de intuiție, de cel de-al șaselea simț.
– Ce părere ai despre procesul traducerii? În ce moduri consideri că modifică sau poate modifica textul original? Este cartea tradusă una cu totul nouă, este traducătorul el însuși un scriitor?
Uneori, traducerea poate fi mai bună decât originalul. Mi s-a spus că traducerea volumului Iubire cu i mic în germană a fost excepțională, mai ales că a fost realizată de un traducător experimentat, mai bună decât originalul. Când traduci, există lucruri care se pierd însă. Am lucrat ca traducător aproape trei ani și am tradus nonficțiune. Recunosc că am încercat să îmbunătățesc textele. Cei care scriu psihologie, de exemplu, nu au talent scriitoricesc, folosesc aceleași cuvinte de mai multe ori într-un singur paragraf. Eu încerc să evit repetițiile, să dau o formă mai bună textului. Deci da, traducătorul modifică forma textului uneori și poate produce chiar unul mai bun.
– Povestește puțin pentru noua carte recent tradusă la Humanitas Junior, Ikigai, cum să îți găsești drumul în viață. De unde a pornit ideea acestui volum?
Este a treia carte despre Ikigai pe care o scriu împreună cu Hector Garcia. După primele două însă, cititorii ne-au transmis că vor un volum mai practic, așa că am ajuns la Ikigai, cum să îți găsești drumul în viață, care conține o serie de exerciții legate de găsirea unui sens și drum în viață, și este destinată mai ales adolescenților și tinerilor. Am primit feedback din partea profesorilor, a părinților, a celor care lucrează în educație și care sugerează că ar fi utilă o carte pentru cei care trec printr-o perioadă în care le este dificil să aleagă ce vor să facă în viață, ce vor să studieze. În centru este povestea unui puști cu bicicletă, care alege diferite drumuri în viață. Pornind de la ideea că o viață fericită se află la intersecția a patru cercuri – ce iubești, la ce ești bun, pentru ce poți fi plătit și ce are nevoie lumea, am încercat să îi încurajăm pe tineri să se cunoască mai bine și să înțeleagă cum și-ar putea fructifica pasiunile și aptitudinile în plan profesional și personal. Cartea îmbină teoria și exercițiile practice și se adresează părinților, profesorilor și adolescenților.
– Ce părere ai despre viitorul cărții tipărite în perioada următoare, având în vedere criza de hârtie, instabilitatea economică din multe state, creșterea notorietății și folosirii ebook-urilor?
Ce se întâmplă legat de criza de hârtie ar putea părea de domeniul ficțiunii. Datorită creșterii numărului de comenzi, care a ajuns la niveluri greu de imaginat, Amazon a trebuit să suplimenteze numărul de cutii pentru livrarea produselor comandate online. În consecință, necesarul de carton a crescut enorm și a înghițit mari resurse. Așa s-a ajuns aici. Înainte să lucrez ca traducător, înainte să fiu scriitor, am lucrat în industria celulozei. Atunci mi-am dat seama că există doar câțiva jucători pe piața aceasta. Multiplicarea comenzilor a dus în pandemie la criza în care ne aflăm. Este ceva ce nimeni nu putea să prevadă.
Creșterea ebookurilor a crescut mai lent în Europa, față de SUA. Acum oamenii au început să asculte cărți și să citească mai multe cărți electronice. A crescut mobilitatea, oamenii încearcă să folosească la maximum timpul pe care îl au și atunci această creștere este normală. Și cred că va continua, deși acest lucru nu înseamnă în mod necesar finalul cărții tipărite.
Mulțumesc editurii Humanitas pentru oportunitatea acestui interviu și lui Hector Miralles pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor pe care le-am pregătit!
