Sjón a făcut senzație la FILIT Iași 2019, fiind unul dintre cei mai distinși și mai prietenoși invitați. Acest lucru s-a dovedit și la interviul pe care l-a acordat site-ului Filme-cărți.ro: deși programat pentru doar 20 de minute, a stat aproape o oră de vorbă cu noi, a fost binevoitor și înțelegător și, ulterior, ne-am revăzut pe străzile Iașului, unde admira arhitectura și căuta informații despre istoria locului și a țărilor românești. Romanele sale au apărut la Editura Polirom și Niculescu și ele au fost punctul de plecare în acest interviu plin de informații și de mărturisiri.
-Câteva întrebări despre romanul-fabulă-parabolă, ”Vulpea albastră”, The Blue Fox, tradus în anul 2014 la Editura Polirom. Conform căror înclinații și trăsături psihologice personale ați reușit acest miraculos melanj de mituri încărcate de mister, de iubire și devotament, de înțelegere subtilă a firii omenești și a naturii animale, totul învăluit într-o mantie de umor trist și înțelept? Mai pe scurt, “ce fel de om sunteți, domnule Sjón”?
Aceasta este cea mai lungă întrebare care mi-a fost vreodată pusă. Cred că unul dintre motivele pentru care o persoană devine scriitor este că încearcă să descopere ce fel de persoană este. Fiecare carte pe care o scriu mă duce din ce în ce mai aproape de această auto-descoperire. Sau, dimpotrivă, mă îndepărtează, nu știu. ”Vulpea albastră” este o combinație a ceea ce devenisem (a fost publicată inițial în 2003) și arată un scriitor ce fusese puternic influențat de folclorul și istoria Islandei, de poeții romantici naționali ai secolului al XIX-lea, de avangardă și de tehnica literară contemporană. El își pune întrebări despre natura poporului islandez, dacă sunt născuți buni sau dacă sunt doar lacomi și egoiști, precum mulți alți oameni de-a lungul istoriei omenirii, se întreabă dacă este întotdeauna necesar ca binele să vină din afară, dacă e necesar să încurajezi oamenii să acționeze cu compasiune.
Este, în același timp, o carte despre un anarhist, care se împotrivește autorității bisericii sau autorității statului prin intermediul preotului. Este un roman despre o persoană care iubește natura, care interacționează cu ea și respectă independența naturii față de om.
-Există vreo legendă veche islandeză referitoare la transformarea omului în animalul a cărui inimă o mănâncă încă palpitând? Căci în această situație se află pastorul Baldur care “cu cât se apropia de țintă, cu atât mai puțin rămânea om în el, cu atât mai mult devenea animal”. Sau este vorba pur și simplu de acele exemplare din specia umană, care sunt în procent mare, mai mult animale, răspunzând doar nevoilor existențiale simple… hrana, perpetuarea speciei, frica!?
Când e vorba despre această parte a poveștii, Baldur este prins în capcană. El este un om religios, el are opinii foarte puternice în privința lui Dumnezeu și a alcătuirii universului. Are o conversație foarte lungă cu un animal despre electricitate, așa că se află într-un loc destul de special și are parte de o metamorfoză. În folclorul islandez, vulpile sunt obiecte ale magiei, sunt fermecate, iar pielea lor este foarte elastică. După ce Baldur a ucis ”bestia” și a descoperit că pielea este elastică, devine sigur că e vorba despre ”o bestie magică” și devine posibil ca el să se îmbrace în această piele. Întotdeauna trebuie să ai grijă atunci când te îmbraci în pielea altor animale, pentru că acestea pot prelua controlul, dintr-o dată ești în interiorul acelor animale și ești prins în capcană. Dar el îi mănâncă inima, pentru că are nevoie de energie imediată, dar asta îl și transformă în vulpe. Creatura pe care a ucis-o îl subjugă.
Am realizat această poveste din elemente diverse din folclor și din practicile șamaniste. Am pus acest personaj într-o situație fără ieșire, dar am știut întotdeauna că va descoperi o cale de supraviețuire. Însă s-a pierdut pe sine însuși în acest proces.
-Ați citit romanul lui Jiang Rong, “Wolf Totem”? La acesta este vorba de lup, la dvs. de vulpe, însă am fost surprins de faptul că și dvs., ca și scriitorul chinez ați analizat, cu multă atenție, înțelegere și apreciere, inteligența tactică a acestor animale, asemănătoare în lupta lor pentru supraviețuire în condiții climatice potrivnice. Paginile dvs., alături de cele ale lui Jiang Rong, par a avea la bază ceva din “Arta războiului” a lui Sun Tzu. 😉
Nu am citit ”Wolf Totem” și știu destul de puțin despre ”Arta războiului” (un prieten de-al meu avea cartea și îmi citea pasaje, în tinerețe). Dar interacțiunea dintre om și vulpe este destul de bine documentată în Islanda. Atunci când m-am documentat pentru roman, am citit tot ce am putut găsi despre vulpea arctică islandeză, inclusiv texte care erau scrise undeva în secolul 18.
Există un lucru care se întâmplă cu vulpea arctică atunci când trăiește aproape de om; Islanda este unul dintre puținele locuri unde vulpea trăiește așa de aproape de oameni. Islanda este o insulă, fermele de oi sunt relativ apropiate și vulpea se bucură că cineva le aduce hrană. Interacțiunea pe care vulpea o are cu omul i-a adus acesteia noi talente, s-a adaptat situației, iar acest lucru este foarte bine documentat și eu am profitat de aceste cercetări. Există și un studiu antropologic pe care l-am studiat, despre modalitatea de vânătoare a vulpilor, exact cum am descris în carte: trebuie să mergi în sălbăticie cu pușca ta, să stai în liniște, pentru că știi că ai în față un animal foarte inteligent, pe terenul său, cu multe avantaje în favoarea sa.
Eu locuiesc în Reykjavík și acolo nu vedem niciodată vulpi, sunt departe de oraș. Am văzut și eu una, la trei ani după ce am scris cartea; eram într-o casă de vacanță, în estul țării, și într-o noapte, m-am uitat pe fereastră și era o vulpe care mergea pe drum, cu o rață în gură. Se plimba frumos, relaxată și probabil își zicea: ”Mi-au făcut și drum acum”.
Așa că am studiat ambele personaje, animalul și omul, pentru că studiul antropologic despre vânătoarea de vulpi este o cercetare despre vânătorii de vulpi și despre felul în care aceștia gândesc și se comportă; ei au tot felul de idei despre cum vulpile au abilități telepatice, sunt foarte atenți să nu lase vulpile în mintea lor.
-În carte, spuneți că ”remediul obișnuit al oricărui islandez aflat în impas este să recite balade, catrene și poeme și să cânte cât îl ține gura, apoi, după ce-și epuizează repertoriul, să treacă la intonarea de psalmi”. Așa este? Știm că sunteți și poet, deci nu este o problemă să recitați poeme, dar aveți și voce?
Din fericire, nu am fost niciodată în această situație. Dar pentru un om aflat la vârsta personajului meu, acestea sunt lucrurile pe care le-ar face dacă s-ar simți în capcană, sunt singurele lucruri pe care le au. Asta fac oamenii când sunt singuri, așa că și el face acest lucru pentru a-și ține mintea activă, pentru că pericolul ar veni dacă ar adormi.
-Prima parte a trilogiei dvs. ”CoDex 1962” a fost tradusă și în limba română în anul 2008, la Editura Niculescu, romanul ”Ochii tăi m-au văzut”, Your Eyes Saw Me, o poveste despre cel de-al doilea război mondial și prigoana împotriva evreilor. Aveți semnale că următoarele volume vor fi traduse în continuare? Cum continuă povestea, în jurul cărui personaj se concentrează?
Toată trilogia a fost publicată în Islanda în 2016, atunci când am terminat volumul al treilea. Îmi place să îi spun ”un roman în trei cărți”, nu o trilogie, deși e o trilogie. Structura întregii construcții este aceea că prima carte are ca personaj principal pe Mari Sofi, care este mama naratorului. La finalul acestei cărți, tatăl urcă pe o navă care merge în Islanda. Așa că al doilea roman îl are ca personaj principal pe tată, se desfășoară pe o perioadă mai lungă, din 1944 în 1962 și are în centru încercarea acestui personaj, Lio Lovel, recuperarea aurului din inelul care este rupt la finalul cărții. Are nevoie de aur pentru a face copilul să se nască, dar aurul și inelul au fost furate de acei frați gemeni naziști. Chiar și după război mai există naziști ascunși, iar el trebuie să comită o crimă pentru a recupera aurul. La finalul acestei cărți, copilul renaște, în 1962.
Așa că cea de-a treia carte îl are pe narator, pe copil, ca personaj principal. Iar acest volum se desfășoară chiar pe o perioadă și mai lungă de timp, din 1962 în 2012, iar epilogul duce povestea într-un viitor absolut. Totul seamănă cu o poveste trinitară, cu mama, tatăl și fiul, iar Mari Sofi aduce cu Sfântul Duh, dacă vrem să mergem în zona religioasă.
În al doilea volum, Lio Lovel se confruntă cu narcisismul islandezilor; el ajunge în Islanda în 1944, anul în care Islanda a devenit independentă față de Danemarca, iar localnicii nu au nici toleranța, nici răbdarea, nici interesul în poveștile de supraviețuire din Holocaust. Deci cea mai importantă poveste a timpului nu atrăgea deloc interesul islandezilor, care se gândeau doar la ei și la ce importanți sunt. Așa că vocea sa este redusă la tăcere, devine singur în încercarea sa de a readuce la viață acest copil care a fost făcut ca un fel de speranță la sfârșitul Holocaustului. Iar a treia poveste este despre cum acest copil, Joseph Lovel, încearcă să supraviețuiască cu această ciudată poveste în spate, implicând inclusiv o firmă islandeză de genealogie, care realizează un studiu despre toți islandezii născuți în anul 1962, anul în care au fost cele mai mari radiații din testele nucleare la nivel mondial și astfel Joseph Lovel începe să-și spună povestea.
-Am văzut în ”Your Eyes Saw Me” ceva similitudini cu poveștile din ”1001 nopți” sau cu Decameronul. A fost o idee premeditată să alegeți ca un personaj să spună mai multe povești în interiorul unei povești?
Este o poveste despre supraviețuire, iar naratorul încearcă să supraviețuiască în calitate de narator și să păstreze atenția ascultătorului. Și eu încerc disperat să păstrez atenția cititorului. Așa că folosește străvechiul truc al povestitorului: ori de câte ori simte că atenția se pierde, aduce o altă poveste pentru a alerta ascultătorul. El chiar încearcă să supraviețuiască, spunându-și întreaga poveste. Toate aceste cărți, cu personaje care spun povești în poveste, sunt despre supraviețuire. Decameronul este despre supraviețuire în epoca ciumei, la fel și 1001 nopți. Naratorul încearcă, în același timp, să-și protejeze viața viitoare prin poveștile narate. El simte că îi este permis să-și spună povestea prin care va fi amintit și va supraviețui și după aceea.
-Simțiți câteodată dorința sau nevoia să vă introduceți în romanele dvs.? În ”Your Eyes Saw Me”, am observat la un moment dat o mică discuție despre un scriitor islandez, un fel de cameo al lui Sjón…
Nu, nu sunt eu. Este vorba despre Halldór Laxness, singurul islandez care a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură. Nu eram născut în acele zile, așa că nu puteam fi un cameo în acest roman. Dar am apărut în volumul al treilea 🙂 . Fac uneori acest lucru, a început când am scris primul meu roman. Am fost poet timp de șase ani înainte, iar motivul pentru care am scris acel roman a fost că devenisem obosit de faptul că întotdeauna poetul este o parte integrantă a poemelor sale. Nu poate exista poezie fără ca o parte importantă a poetului să nu fie în centrul acesteia. Așa că am vrut să văd ce se poate întâmpla atunci când lucrez cu personaje, cu situații, cu astfel de lucruri. Dar tot m-am simțit ciudat să fiu lăsat complet în afara cărții, așa că m-am introdus în poveste, iar un personaj care are câteva dintre caracteristicile mele este chiar cel care naște cumva povestea. Chiar a fost amuzant să fac asta și unii cititori și-au dat seama că sunt chiar eu acolo, un fel de cameo a la Hitchcock.
-Despre romanul ”În pântecele balenei”, From the Mouth of the Whale, tradus chiar în acest an la Editura Polirom. Sunteți pasionat de fauna și flora Islandei, de vreme ce acestea au un rol important și sunt bine descrise în romanele dvs.?
Când locuiești pe o insulă, în Atlanticul de Nord, nu sunt multe lucruri în afara naturii. Din anii 800 până în secolul al XVI-lea, Islanda a fost o insulă prosperă, avea agricultură stabilă, o cultură literară puternică, în acea perioadă fiind scrise cunoscutele saga medievale, și apoi a devenit o țară incredibil de săracă, după Reformă. Acest lucru poate fi citit și în romanul ”În pântecele balenei”, de unde se poate observa că tranziția a fost foarte grea, în special pentru oamenii obișnuiți, dar a fost grea și pentru cultură, economie etc.
Așa că, pentru aproximativ 500 de ani, nu am avut altceva decât natura, nu exista cultură, nu existau orașe, oamenii trăiau doar la țară sau în zonele de litoral, așa că singurele lucruri la care se gândeau sau pe care le urmăreau făceau parte din natură. O mare parte din cultura noastră literară a celor 500 de ani sunt observații asupra naturii. Suntem născuți cu un simț al conștientizării al vieții sălbatice și al situației teologice a cutremurelor, a posibilității erupției vulcanelor, al pământului instabil, al gheizerelor etc. Așa că suntem conștienți în privința puterilor naturii și a faptului că suntem prezenți aici alături de natură sau că natura ne permite să fim aici, că natura ne poate, în orice moment, împinge de pe insulă. Singurii noștri prieteni sunt animalele (vulpea, șoarecele de câmp, focile, balenele). Există doar două mamifere native terestre în Islanda: vulpea și șoarecele de câmp. Desigur, avem și câini și pisici, chiar și reni, dar nu sunt native.
-A fost Islanda un teritoriu important pentru Danemarca în perioada cât s-a aflat sub dominația acesteia?
Este o situație ciudată: Danemarca moștenește Islanda de la Norvegia. Când Norvegia ajunge sub dominația regelui danez, Islanda vine la pachet, undeva la începutul secolului 16, și va rămâne așa până la independența din 1944 (deși a devenit suverană din 1918, dar a rămas sub protectoratul regelui danez).
Au existat prea puține resurse naturale în Islanda, cu excepția peștelui, a unor mine de sulf (important pentru realizarea prafului de pușcă). Dar, în general, Islanda a fost un chilipir, o țară foarte săracă; în același timp, am fost și foarte norocoși, pentru că nu a existat niciodată o prezență militară permanentă, nu au existat tentative de a subjuga cultura.
-Citatele despre diferite plante, animale, puse în relație cu magia, sunt autentice, din secolul al 17-lea, sau sunt imaginate de către dvs.? Sunteți pasionat de vechile rețete de medicină din Evul Mediu? (de exemplu, rețeta cu arderea unui cap de corb apare și în The Blue Fox, dar și în From the Mouth of the Whale.)
În ” From the Mouth of the Whale”, toate anecdotele despre plante, animale și calitățile magice ale acestora vin din cărțile lui Jonger Lorent, care este modelul după care am construit personajul principal din cartea mea. Totul este bazat pe texte originale, dar el a scris-o de parcă ar fi fost știință naturală, nu ca o medicină magică sau medicină tradițională. El chiar credea în ceea ce scrie și, în acele timpuri, dacă scriai o carte despre natură, trebuia să incluzi toate informațiile pe care le aveai la dispoziție despre acel subiect. Dacă scriai, de exemplu, o carte despre pisici, nu doar că descriai pisica, ci includeai povești despre pisici, la ce folosește pisica etc.
Așa că eu am luat citatele din manuscrisul lui și le-am rescris pentru cartea mea; el a scris câteva cărți de-a lungul vieții, una dintre ele este prima carte despre natura islandeză, am preluat câteva lucruri din ea și mai există un manuscris nepublicat, pe care l-am împrumutat de la un om de știință, și am preluat și de acolo câteva elemente. Rescrise, reinterpretate, cam toate lucrurile pe care le crede în această carte sunt, mai mult sau mai puțin, din operele sale.
-A existat cu adevărat un personaj istoric precum Jónas Pálmason, care este, în convingerile sale, un adevărat evoluționist ante-Darwin?
Da, există un personaj istoric real în spatele acestuia, Jon Gudmunsson pe numele lui, care a avut o viață foarte similară cu cea a personajului Jónas. Într-adevăr, oamenii începuseră să se gândească la o formă de evoluționism, dar pe un tărâm integral teologic. În secolul al XVII-lea, existau deja idei despre cum totul s-a născut din aceeași materie, prima materia, din care Dumnezeu a creat lumea și aceste idei conțin, într-o anumită măsură, ideea de ADN. A fost foarte interesant pentru mine să descopăr că semințele pentru multe descoperiri de după Iluminism existau deja în lume înainte de Iluminism. Mi-a făcut plăcere să construiesc un personaj care a trăit înainte de Iluminism, să scriu capitole în care acesta încearcă să clasifice cumva natura, să găsească mereu similarități în contrast cu deosebirile dintre lucruri, taxonomie așa cum o definim azi. Pentru mine, asta este ca poezia suprarealistă.
-Sunteți poet, dramaturg, romancier, textier etc. Care este postura care vi se potrivește cel mai bine? De care vă simțiți cel mai apropiat?
Pot spune că scrierea de romane (lucrul efectiv, cercetarea din spate, descoperirea sensurilor în care povestea se dezvoltă, descoperirea poveștii, a personajelor etc.) este lucrul care îmi face cea mai mare plăcere. Dar pot spune, în același timp, că mă simt mai fericit atunci când mă gândesc la o poezie și o scriu, este în continuare lucrul cel mai prețios pe care îl pot scrie. Acum mi se întâmplă însă mult mai rar acum, scriu doar câteva poezii pe an.
Și, când nu scriu poezii sau romane, îmi place să iau o pauză de la a fi singur și am colaborări cu muzicieni, cu oameni de teatru sau din lumea cinematografiei și mă delectez cu acestea. Este foarte important pentru mine să lucrez și cu alți oameni și am o vacanță de la mine însumi.
-Pornind de la basmele lui Andersen și continuând cu literatura nordică tradusă în România, vă întreb: există ceva special în clima aspră a acestor ținuturi, care modelează caracterul și traiectoria oamenilor și care oferă subiecte atât de complexe?
Cred că oamenii din toată lumea au parte de circumstanțe aspre, într-un fel sau altul, câteodată prin intermediul naturii, altădată din cauza altor oameni. Cu toții ne confruntăm cu o realitate dură. Dar este ceva în privința literaturii nordice care aduce laolaltă realul și imaginarul, realul și lucrurile experimentate în alte moduri, care nu au nicio legătură cu rațiunea. Avem o istorie lungă în a lucra astfel.
În Islanda, din perioada ”saga” și până în prezent, ne simțim confortabil în a scrie povești în care există lucruri în afara obișnuitului, în afara realității. În saga islandeze, viața este reprezentată la toate nivelurile sale: sunt pasaje foarte realiste despre dispute juridice, dispute familiale sau pentru pământ, povești de dragoste, dar în același text există și impresia că e prea puțin să se vorbească numai despre asta. Așa că apar visele (care devin reale sau au un efect real asupra a ceea ce se întâmplă în text), poezia (cu metafore speciale, care aduc împreună lumea oamenilor și a zeilor). Există mai multe niveluri ale realității în interiorul aceleiași povești. Noi nu credem, este o tradiție asta, că se poate construi o poveste doar din ceea ce numim realitate.
În literatura contemporană islandeză, există și un factor istoric: romanul european a ajuns foarte târziu aici, iar primele romane islandeze au apărut abia în primii 20 de ani ai secolului 20. Până atunci, nu a existat decât poezie (transmisă în scris sau oral), publicații anuale despre evenimente, documente juridice, texte religioase. Când s-a început să se scrie romane, acestea erau materialele cu care autorii trebuiau să lucreze, tradiția pe care au încercat să o potrivească pe romanele din Europa. De aceea, cred eu, aceste elemente ajung foarte ușor în romanele contemporane islandeze.
-Cum ajungeți la subiectul următoarei cărți? Ce vă inspiră? Cum apare? Cum se coace romanul? Greu? Ușor? Se naște în chinuri sau curge precum un fluviu care se varsă apoi în mintea și sufletul cititorilor?
De obicei, lucrez la două sau la trei romane în același timp. Nu toate ajung să fie și scrise. Fac cercetare pentru toate, câteodată încerc să scriu capitole pentru toate dintre ele, pentru a înțelege mai bine ce fel de texte pot să se nască, ce idei apar și îmi ia mai mulți ani.
E mai greu pentru mine să găsesc povestea din acest material gândit sau scris, iar asta înseamnă, pentru mine, să găsesc personajul care cumva conduce povestea. ”În pântecul balenei”, de exemplu, a fost posibil doar datorită acestui personaj – prin intermediul lui, vom ajunge să cunoaștem toată această lume, atât evenimentele istorice, cât și situația socială din Islanda, cea religioasă, ideile pe care oamenii le au despre natură, totul provine din povestea acestui singur personaj. El ”cară” întreaga poveste și mereu am căutat să găsesc un personaj care poate să facă asta, care este plasat în istorie, în societate ori în familie într-un fel în care face ca totul să depindă de el sau de conflictul său cu lumea înconjurătoare.
Și toată această întreprindere durează ani de zile. Abia am terminat un nou roman, care va fi publicat în curând în Islanda, un nuvelă despre un tânăr care, în 1958, fondează în Reykjavík un partid neo-nazist. El conduce acest partid timp de patru ani, perioadă în care intră în contact cu toți reprezentanții partidelor similare din Europa și SUA. Am mai scris și în alte cărți despre relațiile islandezilor cu național-socialismul, dar am făcut-o mai degrabă în cheie ironică, așa că am simțit că trebuie să o fac și într-o cheie mai serioasă. Am făcut multă cercetare despre partidul nazist interbelic și despre acest partid neo-nazist despre care se știa foarte puțin. Am vrut să explorez cum a fost posibil să inițiezi un partid nazist în Reykjavík așa de repede după cel de-al doilea război mondial.
Dar aveam nevoie de o poveste, chiar dacă exista tot materialul documentar. Apoi am descoperit că motivul pentru care partidul a dispărut în 1962 sau 1963 a fost pentru că personajul istoric care l-a fondat a murit în 1962. Și, citind corespondența lui cu partidul similar din Suedia, am realizat că până în clipa morții, a muncit cât de mult a putut pentru această cauză, deși avea cancer osos, era pe moarte. A murit la 24 de ani, iar eu aveam nevoie de acest paradox – de a muri pentru cauza greșită – pentru a fi capabil să scriu povestea. Aveam nevoie să scriu acest text, fără a satiriza personajul, fără să-l prezint ca un clovn sau un monstru, și din cauză că a murit de acest cancer oribil, este dificil să nu ai o oarecare milă pentru el, ca ființă umană. Dar, în același timp, trebuie să arăți cum a ajuns la aceste preferințe politice, cum a încercat să răspândească niște idei, până la urmă, oribile.
–În afara scrisului, care sunt hobby-urile dvs.?
N-am reușit niciodată, de exemplu, să joc fotbal. M-au pus într-o echipă, la școală, dar niciodată nu am înțeles ce trebuia să fac. Ori de câte ori câștigam mingea, și eram foarte bun la deposedări, la apărare, șutam în ea departe, în afara terenului. Erau atât de plictisiți de mine…
Deci ce mai fac… Citesc, mă duc la cinematograf, mă plimb, încerc să trăiesc o viață foarte simplă și relaxată. Nu fac exerciții fizice, cu excepția mersului pe jos. Îmi place să studiez proiectele creative ale celor din jur, îmi place arta. De fapt, chiar am urmat o Universitate de Artă, pentru o perioadă nu am știut dacă voi deveni scriitor sau artist vizual, iar asta se vede și în privința operei mele.
-Atunci când scrieți, aveți tabieturi?
Scriu de obicei într-o cabană, pe coasta sudică a Islandei, și acolo am rutina mea: scriu aproximativ 16 ore pe zi, ascult doar un fel de muzică pe repeat, și anume cea compusă de estonul Arvo Pärt. Scriu așa multe ore, pentru că sunt luni întregi în care nu scriu și îmi place să lucrez sub presiune, cu un deadline care se tot apropie.
Am încercat, încă de la început, să nu văd scrisul ca o meserie.
-Am observat că aveți, pe degetele dvs., trei inele. Ce semnificație au acestea?
Numele meu, Sjon, în islandeză înseamnă ”viziune” sau ”privire interioară”. Așa că unul dintre inele este emblema mea, acel ochi, acea privire în interior.
Al doilea are în centru o ancoră, ce mă ajută să rămân cu picioarele pe pământ, chiar dacă mă aflu pe o barcă, pe mare; te poți opri, te poți odihni și te poți gândi, înainte de a continua, la cât de stabil ești. De asemenea, bunicul din partea tatălui și multe dintre rudele din partea mamei erau marinari, pescari etc.
Iar pe cel de-al treilea este scris, pe de o parte, Islanda, iar pe cealaltă Sjon.
O rudă de-a mea a creat aceste inele și le port permanent.
-Mulțumim mult pentru timpul și amabilitatea dvs.
(Întrebări formulate de Delia Marc, Bianca Burada și Jovi Ene. Traducerea întrebărilor realizată de Iulia Dromereschi.
Sublinierile ne aparțin. Sursă fotografii: Pagina de FB a FILIT Iași, Eduard Va, Polirom.ro, Niculescu.ro)
