„Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor” este volumul de debut al Cristinei Chira, un volum de proză scurtă care a apărut chiar în acest an la Editura Polirom și despre care spuneam pe Goodreads că este „o carte de povestiri despre tineri și tineret, despre oameni obișnuiți în situații obișnuite, care încearcă să treacă pragul de la tinerețe la maturitate fără să se gândească prea mult la ceea ce îi așteaptă, la viitoarele responsabilități, ci se concentrează pe moment și pe micile drame ale prezentului, aproape niciodată catastrofale.”
Am vorbit cu Cristina Chira despre acest volum și nu numai la FILIT 2023, iar din discuția noastră a ieșit acest interviu în care a fost vorba despre arhitectură, proză scurtă, KIWI și cursurile de scriere creativă. Enjoy!
– Cine ești tu, Cristina Chira? Spune cititorilor noștri ceva despre tine.
Mă numesc Cristina Chira, am o pregătire de arhitect, doar că la un moment dat mi-am dat seama că îmi plac mult mai mult poveștile decât materialul din care sunt alcătuite clădirile și am început astfel să fac încet-încet tranziția de la arhitectură la scris. Am debutat în aprilie cu un volum de povestiri care se numește „Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor”. Dacă ar fi să-l descriu într-o frază aș spune că sunt povești despre adolescență și maturizare din perspectivă feminină.
– Nu te-ai gândit că va șoca titlul acesta?
A fost un pic de strategie, a fost și o chestie de marketing, pentru că voiam un titlu care să atragă atenția, dar consider, în același timp, că este un titlu onest pentru că chiar vorbește despre ce se întâmplă în volum – multe dintre povești sunt despre relații, despre sexualitate, care mi se pare o parte firească a vieții despre care nu vorbim suficient sau pe care nu o tratăm suficient de normal.
– Cum ai luat decizia de a participa la cursuri de creative writing? A fost un curs decisiv sau ideea scrierii unei cărți se cristalizase mult mai devreme?
Eu am avut o luptă foarte lungă și cu mine, și cu mediul extern, să scriu. Când aveam 13 ani, am mărturisit unei prietene foarte bune că vreau să scriu și răspunsul ei a fost: Scrie dacă crezi că ești la fel de bună ca Eminescu. Acest răspuns m-a apăsat multă vreme: Cum să am tupeul să scriu? Și am renunțat la început, mai ales că am făcut mate-info intensiv și n-am avut un profesor bun de română care să mă îndrume; eram bună la desen, așa că am dat la arhitectură, care era un amestec de tehnică cu artă, iar literatura a rămas plăcerea mea vinovată, pe care o făceam pe cont propriu, pentru că îmi plac poveștile și este și o formă de a exprima ce trăiești și ce simți, dar un pic voalat, fără să vorbesc eu despre mine, ci construind niște măști care sunt aceste personaje.
După ce am terminat Facultatea de arhitectură, când să intru în câmpul muncii, am găsit o nișă în lumea arhitecturii care este patrimoniul arhitectural, respectiv partea de interpretare a patrimoniului, care înseamnă a povesti despre clădiri într-un mod în care oamenii să le înțeleagă și să prindă drag de ele. Un domeniu mai aproape de sufletul meu.
Revenind, când m-am hotărât că eu vreau să scriu și nu știu de unde vreau s-o apuc (pentru că nu doream să fac Facultatea de litere), o prietenă mi-a sugerat – Dar știi că-n Anglia există mastere de scriere creativă? Așa că m-am înscris la un astfel de master, deși nu credeam că cursurile de scriere creativă ajută la ceva; a fost însă ca un fel de dovadă pentru mine că sunt dispusă să cheltui banii și efort ca să fiu scriitoare. Și atunci când am venit în România, tot ca o încercare de a mă apropia de lumea literară românească, am ajuns la cursul lui Florin Iaru și Marius Chivu, am participat la ore până când am simțit că pot să public.
– Majoritatea scriitorilor care au fost la cursurile celor doi au ales proza scurtă pentru debut. A fost o alegere conștientă sau vi s-a impus acest lucru?
Impusă în niciun caz, doar că cursurile de scriere creativă necesită acest format, pentru că nu pot să te duci cu un fragment de poveste și chiar dacă te duci nu poți să discuți foarte mult pe el pentru că nu e terminat. Și atunci cursurile te forțează într-un fel să scrii povești scurte; eu scriam și înainte astfel de povești pentru că reprezintă un mod în care să spui o poveste mică. Și acum scriu proză scurtă din același motiv; acum aș vrea să scriu un roman, pentru că am poveste de spus care nu intră într-o proză scurtă sau într-o nuvelă. Dar pentru că nu știu încă cum să-l abordez, am apelat tot la proză scurtă, în sensul că m-am gândit la ce teme mă interesează sau care sunt elementele componente ale acestui roman – o atmosferă londoneză, o poveste de dragoste, experiența migrantului – așa că m-am apucat să scriu câte o proză scurtă despre fiecare ca să văd dacă pot să recreez Londra în scris, pot să prezint o poveste de dragoste în toate dimensiunea ei etc.
– Cum a luat naștere volumul „Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor”, l-ai scris în timp ce făceai cursul de scriere creativă sau după terminarea acestuia? Ai lăsat materiale scrise pe dinafară?
Nu am avut în plan să scriu un volum despre adolescență sau despre maturizare, nici măcar din perspectivă feminină. Dar există aici proze pe care le-am scris la masterul de creative writing, sunt proze pe care le-am scris la workshop-urile din România, sunt proze pe care le-am scris separat pentru că mă frământa povestea, în general cele mai mari. Și când a venit vremea să public un volum, le-am selectat astfel încât: 1. Să fie bune, din punctul meu de vedere și 2. Să spună o poveste și puse împreună. Îmi place să cred că volumul are un arc al maturizării: la început, relațiile de dragoste sunt un pic mai imature și au o pondere foarte mare, apoi există o detașare treptată și reîndreptare spre alte probleme, spre alegeri mai complexe, spre responsabilizare. Ultima proză, care e SF, este despre bătrânețe și cum faci față acesteia.
– Care este procesul de scriere în cazul tău? Ai tabieturi?
Da, încerc din greu să am tabieturi. Cred că o viață mai ordonată și mai ales un ritm de scris constant pe care poți să-l încurajezi având o viață mai ordonată ajută foarte mult.
Eu sunt freelancer, iar programul meu este foarte haotic, depinzând de ce proiecte am în acel moment, domeniile în care activez sunt foarte diverse. Dar în perioadele în care chiar mă concentrez pe scris, încerc să scriu la prima oră de dimineață – beau o cafea, mănânc niște biscuiți și apoi scriu; la un moment dat, nu mai pot, mă răzbește foamea după 2-3 ore, mă opresc, mănânc.
– Te bazezi pe inspirația de moment? Sau ai deja subiectele în minte atunci când te așezi la masa de scris?
De obicei, am câte o idee sau o scenă care mă frământă și mă gândesc cum pot să spun chestia asta într-o poveste. Și bineînțeles că am niște idei generale, dar recunosc că de multe ori când scriu o poveste e și o muncă de procesare acolo. Lucrez o vreme la text până să-mi dau seama, de fapt, despre ce este vorba în povestea asta. De exemplu, în povestea cu bunicul – Cyber Grandpa – dădeam cu aspiratorul, ascultam un podcast despre transumanism și contopirea dintre om și tehnologie și cum o să ne transferăm conștiința în roboți și m-am gândit: „Da, dar ăștia sunt americani, britanici, ei trăiesc în altă lume. Dar cum ar fi să ajungă tehnologia asta în România?” Și am încercat să grefez pe realitatea noastră românească, nu foarte îndepăratată de prezent, un bunic care se transferă într-un robot. Am început povestea, m-am distrat foarte mult cu încercarea de a introduce această lume și apoi m-am blocat și m-am întrebat despre ce scriu aici, care e de fapt povestea, ce mă motivează să scriu asta. Și mi-am dat seama că era despre faptul că bunicul îmbătrânește și m-am deprimat că scriam despre faptul că îmi voi pierde cândva bunicul. Odată ce am înțeles asta, am reușit să termin cu ușurință povestea. Tot timpul există această zbatere, am avut-o la toate prozele.
– Ești de acord cu afimația lui Florin Iaru de pe coperta a patra, că personajele tale nu sunt niciodată fericite, că nu pot ajunge cu niciun chip la liman?
Cred că nu sunt fericite în sensul că nu au neapărat un final fericit, ci mai degrabă Florin are dreptate că ceva, undeva este ratat, adică este o încercare de atingere a țintei și aceasta nu este atinsă.
Scriu aceste proze ca cititorul să se gândească la ele după și vreau să se gândească la ele pentru că există un mesaj. Dacă le-aș închide și ar fi un final fericit, n-ai mai avea niciun motiv să te gândești la ele.
Așa că nu cred că personajele mele nu sunt fericite, cred că situațiile pe care le prezint sunt situații în care, din aceste mici eșecuri, ele învață ceva.
– E greu să scrii o povestire dintr-o singură frază precum în „Apelul”?
A fost o provocare la unul dintre atelierele cu Florin Iaru – tema era să scrii o poveste dintr-o singură frază. Întrebarea era – Ce fel de povești poți să scrii dintr-o singură frază? Și răspunsul pe care mi l-am dat eu a fost o poveste foarte intensă emoțional, când într-o secundă te năpădesc amintirile provocate de niște sentimente foarte intense. Și atunci m-am gândit la o poveste de dragoste din trecut, iar ca strategie literară am vrut ca cititorul să aibă un carusel emoțional și m-am distrat foarte mult scriind, a fost una dintre poveștile care au curs foarte repede și firesc.
– Dar de obicei după ce scrii o povestire, o revezi, editezi, corectezi?
Da, la nesfârșit.
– Și când simți că este gata, demnă de a fi publicată și dăruită cititorilor? Când simți că ai ajuns la textul perfect?
Lucrez la un prim draft, apoi îl las „să se răcească” vreo câteva săptămâni, după care îl recitesc, după care îl dau unor oameni de încredere, dar în general cred că textul este gata atunci când și fraza sună cât se poate de bine, când textul spune ceea ce îmi doream eu să spun.
Având în vedere că e primul meu volum, regăsim aici niște texte pe care le consideram gata și pe care au lucrat și niște oameni de la editură, așa că mi se pare extraordinar cât de mult au îmbunătățit textele, chiar dacă era vorba, de exemplu, de doar câteva cuvinte.
Așa că poveștile de aici nu le-aș mai edita, cel puțin acum, dar în general dacă mă lași singură cu un text, probabil că pot să-l editez și reeditez la nesfârșit. E o vorbă care-mi place: „Nu există texte terminate, există texte abandonate, inclusiv cele publicate.”
– Cine-i primul tău cititor?
La aceste cursuri de scriere creativă, am cunoscut mai mulți oameni care-mi place cum scriu și în ale căror gusturi am încredere și nici nu mi-e jenă să le trimit primul draft. O am pe Ada Aitonean (care încă nu a debutat, dar a publicat în Kiwi), Gabriel Maxim, Ruxandra Burcescu, Oana David.
– Care au fost sursele de inspirație? Sunt și aspecte autobiografice? Există persoane reale care te-au ajutat să modelezi unele personaje din volum?
Da. Îmi dau seama că există anumite experiențe, fie trăite de mine, fie despre care am auzit, care îmi rămân în minte. Și dacă îmi stau în minte suficient timp și mă frământă și îmi dau seama că ceva, undeva mă atinge, după o vreme le scriu.
– Plecând de acest lucru, există proze în acest volum despre fete tinere plecate să muncească în Occident, mai ales la Londra. Ești și tu în aceste texte, ai experiența lucrului în străinătate?
Eu nu sunt. În sensul că am locuit în Anglia și simt nevoia să vorbesc despre ce a însemnat pentru mine acest șoc cultural care vine și cu lucruri bune, și cu lucruri rele. Și da, am lucrat într-un hotel, dar nu în meseria de cameristă, ci în cea de recepționeră, deși am curățat odată o cameră, o experiență inedită. Deci utilizez unele elemente din ceea ce am trăit, dar nu sunt ceea ce am trăit cu adevărat eu sau prietenii mei.
– De exemplu, există preoți care s-au reprofilat în curieri, ca în povestirea „Fan Courier”, una dintre cele mai faine și mai amuzante din volum?
Da, există, nu l-am cunoscut, am auzit povești despre el, dar întrebările pe care mi le-am pus au fost: „Ce-ar putea să transporte?” „Cum ar fi să trebuiască să livreze o jucărie sexuală?” „Dar cum ar afla că a livrat o jucărie sexuală?” A fost efectiv un brainstorming de vreo două săptămâni în care vorbeam cu diverși prieteni nescriitori, întrebându-i cum cred ei că s-ar putea realiza această livrare.
– Viața adolescenților și tinerilor pe care o descrii în volumul tău pare că se împarte între alcool, droguri și festivaluri?
Mie nu mi se pare că în poveștile pe care le spun nu există nimic dincolo de lucrurile astea. Festivalurile, băutul și foarte puținele droguri care existau în generația mea erau, de fapt, o suprafață care ascundea niște angoase, niște preocupări, niște mici drame.
De exemplu, în povestea „Afterparty”, îmi dau seama că personajele par niște oameni foarte superficiali, care iau droguri, se duc la festival și, într-un fel, refuză să se confrunte și să se gândească la orice lucru serios, dar sunt puși apoi în situația de a trebui să facă față acestei realități care îi înconjoară, împotriva voinței lor. Este încă o jumătate de pas înspre maturizare. Nu discut de Heidegger, dar vechiculez niște idei care nu sunt atât de mainstream doar ca să arăt că și astfel de oameni gândesc și au un punct de vedere asupra morții și au propriile frustrări, pentru că asta am văzut la oamenii cu care interacționam în aceste contexte.
– Povestește-ne puțin despre experiențele Kiwi 2022 și 2023, cum ai fost cooptată în proiect?
Pentru mine, experiențele Kiwi au fost niște experiențe de învățare foarte intensă. M-am înscris pur și simplu la rezidențele Kiwi pe care le ține Marius Chivu la Slătioara, pe baza unei idei și nu pe baza unui text scris cu care să vii de acasă.
Am venit cu ideea de a scrie despre o tipă care este cameristă în Anglia și apoi în urma discuțiilor cu Marius, am început povestea la Slătioara, dar apoi a avut loc experiența de editare – să-i trimit un text lui Marius, asupra căruia el să revină cu comentarii, mai ales la nivel de frază, de finețe, de reglaj, lucru care pentru mine a fost foarte util.
– Există scriitori care te-au influențat în ceea ce privește tipul de scris?
Bineînțeles că există. Am scriitori care-mi plac și îmi dau seama că atunci citesc un scriitor care-mi place, chiar și nou descoperit, mă face să vreau să scriu. Și în acele perioade scriu mai cu spor. Când citesc ceva ce nu-mi place, mi se pare că inclusiv stilul meu de a scrie devine mai slab.
Când eram mai mică, îmi plăceau foarte mult scriitorii ruși și sud-americani, care-mi plac în continuare și pe care-i respect. Făcând acel master în Anglia și întrucât universul traducerilor este acolo mult mai limitat, așa că a trebuit să mă îndrept spre universul anglo-saxon și îmi plac multe autoare acum, precum Chimamanda Ngozi Adichie (aspir să scriu ca ea), Jhumpa Lahiri, Zadie Smith, Elif Shafak.
În privința literaturii române contemporane, îmi place foarte mult proza de analiză psihologică și îmi plac naratorii care reușesc să aibă o atitudine cumva plină de înțelegere și de dragoste față de universul pe care-l descriu. Astfel, dintre scriitorii români, i-aș enumera pe Iulian Bocai (mi-a plăcut și „Constantin”, și „Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Bursacu”), pe Marin Mălaicu-Hondrari (mi-a plăcut foarte mult „Apropierea”), Lavinia Braniște (scriitură foarte curată și analiză psihologică atentă), dar și oamenii pe care i-am enumerat – Ruxandra Burcescu, Gabriel Maxim. Unele dintre prozele lui Marius Chivu mi se par absolut spectaculoase, desăvârșite.
– Care este relația ta cu cititorii? A scrie și a publica un volum înseamnă și renunțarea la intimitate într-o anumită măsură: întâlniri cu cititorii, lansări de carte, interviuri, ca să dau doar câteva exemple. Cum te-ai acomodat cu această situație?
E o lume nouă și încă mă acomodez cu ea. Îmi dau seama că îmi dorisem să scriu, îmi face plăcere să scriu, deși există și momente dificile, și îmi dorisem să public. Și nu mă gândisem nicio clipă ce urmează după aceea. Așa că, ca să fiu sinceră, după publicare m-am trezit cu un fel de mini-depresie post-publicare, mă simțeam atât de tristă deși n-aveam niciun motiv – primisem cronici pozitive, venise lumea la lansare, dădusem autografe, toată lumea era încântată și eu eram atât de tristă. A părut într-un fel ca și cum m-am despărțit de o parte din lume și i-am dat drumul în lume. Dintr-o dată eram expusă la atâtea păreri și într-un fel mă bucuram că există suficient în aceste povești încât oamenii să vadă diferite chestii, unele care nu mă gândisem, altele departe de ceea ce mă gândisem sau chestiile pe care le chiar gândisem. Și uneori reflectam – „da, dar erau ale mele”. Acum m-am mai liniștit.
– În ultimul timp, mai mulți scriitori au venit dinspre arhitectură (printre cei mai cunoscuți, sunt Tudor Ganea și M. Duțescu). Există vreo legătură între literatură și arhitectură și de unde vine ea?
Cred că foarte mulți oameni cu aptitudini foarte diferite dau la arhitectură și cred că arhitectura oferă totuși o educație destul de vastă, pentru că pe lângă chestiile tehnice pe care trebuie să le înveți, legate de materialele de construcții, există și dimensiunea aceasta despre societate, rolul cu privire la felul în care arhitectura trebuie să răspundă nevoilor societății, dimensiunii psihologice, umane, de confort, de siguranță. Și atunci poate că, fără să vrea, arhitectura oferă un fel de cultură generală și cred că, mai ales în proză, construcția unui roman implică, la un anumit nivel, vizualizare și logica structurii poveștii, ambele necesare și-n arhitectură.
– Ultima mea întrebare este tradițională: ce părere ai de FILIT Iași?
E prima oară când vin ca scriitor, dar am mai venit ca participant, ca cititor. Și mi s-a părut minunat să văd câți oameni sunt încă interesați de literatură, pentru că uneori crezi că ești singurul, la laptopul tău, interesat de literatură, alături de cei 10 prieteni de-ai tăi. Dar să vin și să văd interes din partea oamenilor, a liceenilor, să aud atât de mulți scriitori vorbind, exprimând păreri, performând, e minunat și e surprinzător! Acum, să fiu invitată e și o surpriză foarte neașteptată, fără niciun fel de falsă modestie!
(Sublinierile ne aparțin. Fotografii de Romina Hamzeu, FILIT Iași.)
