„Într-o lume totalitară unde toți avem același lucru de făcut, unde toți trebuie să simțim la fel și unde toți trebuie să ascultăm la fel, literatura e singura formă de rezistență” (Karina Sainz Borgo, interviu, FILIT 2023)

Pe Karina Sainz Borgo am cunoscut-o prima dată când i-am citit romanul „La Caracas va fi mereu noapte” (Editura Polirom). O citeam cu sufletul la gură, diluând istoria romanului său cu știrile din Ucraina, unde războiul lua amploare. Vestea că vine la FILIT Iași m-a bucurat și ocazia de a cunoaște a doua oară, pe viu, a fost copleșitoare. Vă las în compania discuției noastre, care, zic eu, e un motiv bun să citiți și să trăiți prin cărțile cu care vă întovărășiți.

– Bună, Karina. Mă bucur tare mult să te cunosc. Vreau să recunosc că ți-am citit cartea imediat după ce a început războiul din Ucraina și a avut asupra mea un impact foarte mare. Cumva s-a înscris în lista cărților descoperire în 2022. Am aflat după finalul cărții că e vorba despre un debut. O să încep acest interviu cu a te întreba: cine e Karina Sainz Borgo? Cum să te prezint cititorilor din Republica Moldova?

M-am născut în Caracas, în 1982, când totul începea să cadă în abis. Țara se afla în pragul unei crize teribile, inclusiv la nivelul inflației monetare. Aveam doar zece ani când a avut loc prima revoltă socială, soldată cu mai mult de 1000 de morți. Aveam 10 ani și în momentul când se consumau două lovituri de stat ale lui Hugo Chavez. Aveam 17 ani când Hugo Chavez a fost ales Președinte și aveam 18 ani când am văzut prima dată un om ucis cu un glonte în cap. Am crescut într-o țară foarte violentă, dar, în același timp, foarte frumoasă. 

– Paradoxul dintre frumos și urât…

Da, de aici a luat naștere fraza rostită de eroina romanului meu, care spune „Eu m-am născut într-o țară unde până și florile sunt periculoase”

– Spune-mi dacă e acest motiv al plecării e al personajului tău și al tău propriu-zis? E aici o tentă autobiografică sau e pură ficțiune?

Evident că există o dimensiune autobiografică, de exemplu acel sentiment de lașitate pe care-l resimte Adelaida și pe care l-am trăit și eu. Trebuie să spun, însă, că în Adelaida Falcon am inclus alte 15 prototipuri cu istoriile lor. Când m-am simțit pregătită să scriu acest roman, am decis că vreau să o fac prin optica oamenilor simpli care au trăit asta. Nu vorbesc despre personaje politice, despre activiști civici, ci despre cetățeni simpli, care erau nevoiți să fugă din calea a ceva mult mai mare, mai periculos care îi expulza din propria lor țară.

– Subiectul romanului tău este totuși complex, greu, chiar dacă e despre oameni simpli. Cum ai decis să sondezi un astfel de subiect, mai ales când pe piața cărților se intră tot mai dificil cu cărți de o astfel de adâncime? 

Înțeleg ce spui și sunt la fel de surprinsă de succesul acestei cărți care e conflictuală, dificilă, dar, îmi asum, nu știu să fac altceva (râde…). Eu nu înțeleg o altfel de literatură decât cea care mă incomodează, care mă face să gândesc, care mă face să simt compasiune pentru un asasin. Și, în plus, trebuia să fac ceva cu tot ce aveam pe dinăuntru. 

– Ar fi corect să spun că e o carte despre revoluția unei femei singure? În contextul unei literaturi tot mai feministe, mai asumate.

Mai degrabă aș spune că e o carte despre fugă, despre disperare. Da, am crescut într-o societate profund matriarhală, înconjurată de femei cu responsabilități casnice și o greutate imensă de dus, zi de zi, dar libertatea lor se termina în stradă. Pentru că da, în regimuri totalitare suferă toți, dar cel mai mult – femeile, în calitatea lor de fiice, surori sau mame. Și în următorul meu roman voi aborda acest subiect.

– Spune-mi dacă personajul central al cărții tale, Adelaida, are conotații desprinse din mitologie, pentru că am avut acest sentiment de-a lungul lecturii. Un soi de gladiatoare care și-a luat viața în piept.

Poate inconștient i-am dat anumite conotații, pentru că am desenat-o de pe chipul femeilor cu care am crescut, femei puternice. Dar cum am spus și anterior, Adelaida e mai degrabă un amestec de drame și tragedii.

– Spuneai anterior într-un interviu că această carte este un exemplu despre cum un regim totalitar șterge identitatea personală. Ce poate face un scriitor într-o astfel de realitate? 

Într-o lume totalitară unde toți avem același lucru de făcut, unde toți trebuie să simțim la fel și unde toți trebuie să ascultăm la fel, literatura e singura formă de rezistență. Rezistența, însă, în acest context, nu înseamnă să fii partizan sau luptător, ci să creezi frumusețe acolo unde se întâmplă lucruri oribile.

– Trebuie să fac aici o remarcă. Una dintre prietenele mele, care ți-a citit cartea, mi-a confirmat că e o carte foarte puternică, dar că nu o poate recomanda nimănui pentru că nu e gram de frumusețe în ea. Unde e frumusețea în romanul tău?

Eu cred că ea există, e o frumusețe traumatizată, ascunsă în amintirile din copilăria personajului central. Și să știi că cele mai dificil de scris au fost părțile pe care le cred cele mai frumoase. Îmi luau cel mai îndelungat timp să le scriu, pentru că retrăiam propriile mele emoții.

– Și iată aici, în punctul când apar emoțiile tale în scenă, vreau să te întreb cum a fost tranziția de la munca de jurnalism la cea de creație?

E destul de simplu. Fără jurnalism nu aș fi putut scrie ficțiune. Pentru că jurnalismul te impune să vezi realitatea, te împinge în mijlocul unor evenimente definitorii. Crede-mă, nimeni nu se întoarce neschimbat după o muncă de jurnalist în teren. Practic, se schimbă doar forma de scriere, pentru că jurnalismul cere răspunsuri, pe când ficțiunea îți permite să pui întrebări.

– Dar sămânța de jurnalism nu te face mai cinică în abordare? 

Bineînțeles că jurnalismul impune o doză de cinism, totuși „vindem istorii”, dar literatura, în acest sens, îmi permite libertatea de a fi altfel. În roman, nu îmi mai vând personajele. 

– Și ultima întrebare: la ce cititori vrei să ajungă cartea ta, or după ce vede lumina tiparului, romanul își are propria sa viață?

Nu știu dacă aș vrea să ajungă doar la o anumită categorie de cititori. Dimpotrivă, mi-aș dori să fie ca atunci când te naști și ajungi să interacționezi cu cei mai diferiți oameni. Asta mi-ar plăcea să i se întâmple cărții mele. O carte e lipsită de sens fără cititorii săi. Intenția mea e să ajungă la un număr cât mai mare de cititori.