S-au spus și se vor spune lucruri frumoase despre ”Nautilus”, al doilea roman al Ioanei Bâldea Constantinescu, apărut acum câteva luni la Editura Humanitas. L-am citit de curând și l-am găsit a fi un roman proaspăt, plin de merite, împletind un fundal medieval și câteva personaje inedite cu realitatea zilelor noastre, a unei familii care încearcă să aducă o rază de soare unui copil suferind de autism. Despre acestea, dar și despre altele, am discutat zilele acestea cu autoarea, interviu pe care vă invităm să-l citiți în cele ce urmează, așa cum vă recomandăm să citiți și cartea.
-Mare parte din ”Nautilus” se petrece pe teritoriul Franței, deși avem personaje din toată Europa. De unde ideea de a scrie un roman ”francez”?
Nu am avut intenția să scriu un ”roman francez”, după cum nu mi-am propus unul românesc sau polonez. Nu cred în dependențe teritoriale, când vine vorba de literatură, în secolul nostru. Mai ales nu într-un roman care nu are o voce politică și care vorbește despre trăiri umane valabile indiferent de geografie. Faptul că multe din povești se derulează în spațiul francez e pur contextual.
-Unde și cum ai descoperit-o pe Reine Blanche? Dar Yaakov, este acesta un personaj care are o corespondență în realitate?
Sunt multe regine pe care le cheamă Blanche în istoria Franței, inclusiv în granițele temporale ale secolului XIV. În același timp, reine blanche, în franceză, e o expresie care se referă la o regină văduvă. Albul era, în mod tradițional, culoarea doliului pentru capetele încoronate. Așa că Blanche de Navarre, cea din carte, deși are o temelie în realitate, e ancorată în acest joc de cuvinte. Substanța ei e impregnată de ficțiune.
În ceea ce-l privește pe Yaakov, el e, întru totul, un construct, o plăsmuire. Eu nu cred, în fapt, prea mult în personaje decupate din real și înghesuite în pagină. Pentru mine ficțiunea chiar e un teritoriu al imaginarului, al nuanței, al aluziei, al identității diluate în multe ape și defalcate într-o serie de griuri.
-Ești pasionată de Evul Mediu, de medievalism?
Mă interesează aspecte ale medievismului, dar nu aș spune că mi-am construit o pasiune din asta. Cabinetele de curiozități, de exemplu, care jalonează, cumva, povestea din Nautilus, sunt, în principal, o realitate care ține de secolele XVI – XVII.
-Ce sunt acelea ”cabinete de curiozități” și de ce le-ar studia cineva?
Sunt două întrebări diferite și voi încerca să vă răspund la amândouă. Cabinetele de curiozități sunt forme de colecționism care apar cu precădere în perioada barocă. Vorbim de un continent (Europa) care e în plin proces de metabolizare a expunerii la realitățile altor continente, la existența altor lumi. Cabinetele, Kunstkammern, cum sunt ele numite în spațiul german sau chambres des merveilles, cum le spun francezii, reunesc grozăvii și frumuseți, reproduc, la scară mică, lumea în diversitatea ei, favorizează spectaculosul, dar și oroarea. Ele diferă, ca tip de lectură a lumii, organizare și amplitudine, de la Praga la Florența și de la Viena la Napoli. Sunt declarații de statut, de orgoliu, de putere, dar și expresii ale nevoii oamenilor acelor timpuri de a înțelege nemărginirea, de a rezolva mistere, de a ordona un preaplin de informație. Colecția împăratului Rudolf al II-lea (al cărui frate, arhiducele Albert, apare, de altfel, în Nautilus) de la Praga, cea a lui Ferrante Imperato, de la Napoli sau, de exemplu, cea a lui Basilius Besler, de la Nüremberg sunt repere ale unei febre care, de pe la 1500 încolo, a luat cu asalt și curți princiare, și cămăruțele obscure ale botaniștilor, astronomilor sau, pur și simplu, ale umaniștilor preocupați să dea un sens tuturor necunoscutelor care veneau pe corăbii și împânzeau ordinea cea veche, răsturnau idei, modificau perspective, retrasau granițele spațiilor navigabile, inventau gusturi, mirosuri, forme noi, care parcă se cereau explorate, puse sub lupă, clasificate. Așa cunoaștem, în primă fază – inventând categorii, dându-le nume, asociindu-le descrieri, căutând din ce în ce mai multe exemple care să corespundă descrierilor. Sau care, dimpotrivă, să le submineze.
M-ați întrebat de ce le-ar studia cineva. La fel de bine v-aș putea înteba de ce ar studia cineva geografia, sau istoria artei, sau medicina… Sunt forme de cunoaștere care marchează istoria minții omenești, ca o privire indiscretă în mărunteiele lumii. Pentru unii pot fi fascinante, pentru alții mai puțin.
-Mi s-a părut întotdeauna foarte dificil să conduci o povestire sau o parte din aceasta din mintea unei persoane care suferă de autism. Cum a fost să intri în mintea lui Octavian?
Eu nu am intrat în mintea lui Octavian, ci în mințile celor care îl înconjoară. Octavian vorbește, în sensul că articulează ceva inteligibil, o singură dată în carte. În rest vorbim de o voce interioară imaginată de ceilalți, de ce cred ei că se întâmplă în mintea lui, de cum văd ei lumea prin ochii lui. E o nuanță, dar e una importantă.
-La un moment dat, apare mențiunea că Arabella a renunțat la speranța ca Octavian să se vindece. Crezi că asemenea gânduri sunt plauzibile, că o mamă poate renunța la speranță, la luptă?
Din informațiile mele, tulburarea de spectru autist nu e ceva de care te vindeci. Nu e o varicelă, nu e nici o depresie. Arabella cea din carte înțelege până la urmă că Octavian vede lumea altfel decât ea și că acest altfel nu trece nici cu pastile, nici cu prafuri, nici cu ceaiuri, nici cu bolboroseli de vraci, nici cu rugăciuni, nici cu injecții, nici cu incantații, nici cu nimic. Nu trece, pentru că nu e o boală. E altceva. Ea și spune, de altfel, la un moment dat, că Octavian nu e o jucărie stricată și că ea nu mai vrea să-l chinuiască străduindu-se să-l repare de dragul normalității, de dragul convenției. Vrea să-l iubească așa cum e.
Din punctul meu de vedere, ea nu e doar o mamă cu gânduri și sentimente plauzibile. E o mamă foarte bună.
-Nu te-a tentat ca în loc de tapiseria cu unicornul, și ea cu o poveste în carte, să pui pe copertă un ”nautilus”, o moluscă?
Deloc. Mi s-ar fi părut tautologic.
-Sunt aceste moluște rar de găsit? Au avut vreun efect sau ai avut vreo informație despre utilizarea lor în tratarea ciumei?
Nu există vreo legătură între cochilia de Nautilus și tratarea ciumei. Prezența acelor cochilii de Nautilus în Franța anului 1349 e, ea însăși, un fapt exotic, care are și o explicație în carte, dar, din nou, vorbim de ficțiune, nu de un fapt documentat. Pentru mine raritatea nu a fost neapărat un factor, mai degrabă m-a atras sensul, ideea de spira mirabilis, de melc în progresie niciodată desăvârșită. Asta și obiectul în sine, care, așa translucid cum e, mi se pare ireal de frumos.
-Cum se împacă jurnalismul cultural cu literatura de autor? Nu există tentația ca să trasferi în literatură, uneori, stitlul reportericesc?
Mie îmi e destul de greu să mă definesc stilistic, dar sunt destul de sigură că în literatura mea nu există elemente de jurnalism narativ… Nu că ar fi rău dacă ar exista. Altfel, jurnalismul cultural e, în primul rând, o meserie. Literatura e ceva ce fac pentru mine. Sunt zone diferite ale aceluiași, dacă vreți, cabinet de curiozități care sunt eu.
Mulțumim.
(Sublinierile ne aparțin.)
1 comment