De curând, Editura Humanitas a lansat romanul Așa să crească iarba pe noi, de Augustin Cupșa, apărut în colecția „Scriitori români contemporani“, coordonată de Andreea Răsuceanu. Zilele acestea, autorul este în turneu cu acest roman, așa cum v-am și prezentat pe larg aici, iar unul dintre evenimente va avea loc chiar în această seară la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Cum am citit de curând cartea, l-am rugat pe Augustin Cupșa să îmi răspundă la câteva întrebări despre noul său roman și principalele sale trăsături:
– Ai debutat cu un roman, ai publicat apoi proză scurtă, de curând ai revenit la roman cu ”Așa să crească iarba pe noi”. Este ușoară această trecere? Ce te definește, proza scurtă sau romanul?
Inițial ”Așa să crească iarba pe noi” a fost o proză scurtă (exact cu acest nume) pe care nu am mai inclus-o în volumul din 2013. În vara următoare, după colaborarea cu Ion Grigorescu pentru volumul ”Dubla expunerere” în cadrul platformei Kontakt Art, care reunește scriitori și artiști plastici, proza s-a extins și a devenit o mică nuvelă și am publicat-o cu titlul ”Că am tăcut, au îmbătrânit oasele mele” (după un verset din psalmul 32, al lui David) în 2014. Am continuat să dezvolt subiectul în următoarele două veri până am ajuns la forma actuală. Și m-am întors la titlul inițial. Cred că orice proză scurtă poate să devină roman dacă are de la bun început câteva elemente cheie, comunicarea între cele două genuri e mai fluidă decât pare.
– Naratorul din ”Așa să crească iarba pe noi” este Pisică, un băiat de 13-14 ani. Cât de greu este să scrii un roman din perspectiva unui copil, până la urmă?
Pariul cu copilăria a fost pentru mine marele câștig al acestei cărți. N-am știut de la început cât de mult vreau să mă implic pe mine în ficțiune, dar pe măsură ce ideea asta s-a conturat, motivația să duc la capăt narațiunea a crescut și m-a ajutat în momentele de ”blocaj” sau de ”apatie”. Am revizitat locuri din copilărie, atât mental, cât și faptic. În vara lui 2015 am fost de mai multe ori la marginea Craiovei și am făcut poze. Discursul narativ e unul de tip relatare, cu paranteze, colaterale și divagații (secundare circumstanțiale și ”flotante”), așa cum ți-ar povesti un copil, nu foarte școlit, dar isteț, tot felul de lucruri despre care el crede că e foarte sigur până când își dă și el seama că sunt atâtea altele despre care, de fapt, nu prea are habar. Când am ales subiectul și setting-ul, am știut că va trebui să joc pe spații mici, din care nu pot să ies decât prin întorsăturile frazei. A fost distractiv să-l ”las” să vorbească așa cum voia, chiar dacă în același timp trebuia să fiu atent să nu sară din ax, să nu-și depășească limitele. A trebuit să-mi temperez anumite impulsuri lexicale și tentația sintaxei adecvate.
– Deși aflăm detalii despre Italia sau despre drumurile, la ieșirea din localitate, în toate direcțiile, acțiunea se petrece, în principal, în lunca orașului Craiova. Ce te leagă de acest oraș și de unde atâtea amănunte?
Lunca Jiului, de la marginea Craiovei, nu e un spațiu atât de spectaculos din punct de vedere literar/ ficțional. Pentru ornitologi sau dendrologi/ biologi poate că e, dar altfel acolo sunt doar niște terenuri cam pustii, pe lângă ai putea trece de multe ori fără să-ți atragă atenția. Eu am crescut în Craiova și incursiunile în afara orașului și a cartierelor aveau valoarea sporită a vârstei, a capacității încă păstrate de a te minuna de orice fleac. Mai târziu ieșirea din peisajul urban, al poveștilor de oraș, zic din perspectivă ficțională, a fost pentru mine o evadare din narațiunile ”din oraș”, care la un moment dat începuseră să îmi producă o vagă senzație claustrofobă.
– De unde inspirația pentru personaje atipice (dar realiste și bine construite, aș spune eu) precum Pisică, Tobă, Edi sau Tomi Țiganu?
Da, sunt băieți pe care i-am cunoscut, mai mult sau mai puțin bine, la vârste diferite, în contexte diferite, ei nu au făcut niciodată parte din același grup și niciunul nu e descris ca atare. Fiecare are trăsături din mai mulți băieți, am făcut un mixaj, am mutat porecle de pe unul pe altul sau le-am modificat, le-am construit alte fizionomii și i-am făcut să interacționeze. Lucrul acesta nu ar fi fost posibil în viața reală pentru că, așa cum spuneam, eu i-am cunoscut în etape diferite de viață, ei nu s-au cunoscut niciodată, dar i-am împrietenit în text și se pare că a fost ok.
– De unde știi ”meșteșugul” prinderii păsărilor? Mi se pare inedit, nu am cunoștință de astfel de practici. Ai studiat cu atenție ornitologia?
Am fost prin câteva târguri de păsări și am vorbit cu oameni care se ocupă cu lucrurile astea. Nu am mers prea departe cu investigația jurnalistică și nici cu cea ornitologică pentru că nu ăsta era scopul meu. Braconajul de păsări cântătoare e de zeci de ani o problemă în România și în alte tări din Europa de Est, unde există un vid legislativ și destulă indiferență. Campania ”Oprește barbaria, salvează ciocârlia” a rulat tot anul 2015, au fost și altele de acest fel, susținute de SOR, nu trec două luni să nu apară în ziare încă un caz de braconaj, de trafic la frontieră. S-au scris atâtea, dar nu e treaba mea să fac asta. În romanul meu, prinderea păsărilor ia prim planul pentru că e oarecum spectaculos și ofertant vizual, în subsidiar se întâmplă ceva mult mai grav, iar asta aduce în discuție temele profunde ale cărții – culpabilitatea, calitatea de martor (sau de părtaș) pe care o primim din naștere, odată ce ne în-ființăm printre ceilalți și discuția deschisă despre cât de mult/ bine putem spune din adevăr chiar și atunci când l-am văzut în fața noastră. Mă bucur că cei mai mulți dintre comentatorii de până acum au remarcat asta. Revenind la partea de documentare, am navigat mult pe forumuri, asta a fost o surpriză pentru mine, cât de răspândit e fenomenul, cât de mulți oameni se ocupă cu prinderea sau creșterea păsărilor, mai mult sau mai puțin legal, am intrat în vorbă cu unii dintre ei, dar cea mai bună experiență mi-am făcut-o prin contact direct. Pe Tuică, unul din personaje, l-am cunoscut într-un târg de păsări din București și l-am preluat cu totul în carte, fizionomie, ticuri verbale, istorie de viață, mai puțin numele.
– Cat timp ți-a luat scrierea efectivă a romanului, care este geneza lui?
Cum ziceam, punctul de plecare e undeva foarte demult, prin vara lui 2009/2010, a urmat un traseu complicat de la proză scurtă la nuvelă, apoi la roman (iar la un moment dat a purtat subtitlul de ”relatare”). Au fost destule întreruperi, întoarceri, foarte multe drafturi de lucruri, schimbări de formulă, cred că pur și simplu povestea asta se cerea spusă și până nu a ajuns să fie publicată în această formă, nu m-a lăsat în pace. Nu simt că aș mai fi avut ceva de adăugat și faptul că acum nu mă mai gândesc la poveste înseamnă că și povestea s-a descărcat, nu mai e o nevoie.
– Cum ți se pare reușita apariției romanului tău între primele cărți ale unei noi colecții, de literatură română contemporană, ”821.135.1. Scriitori români contemporani”, apărută la una dintre cele mai importante edituri românești, Humanitas?
A fost o întâmplare fericită. Humanitas a publicat constant autori români, doar că această colecție a fost inaugurată la Gaudeamus, timp în care și eu eram gata cu manuscrisul, cu corecturile. M-am bucurat să aflu că eram și eu în vizorul lor, mă refer în primul rând la Lidia Bodea și Andreea Răsuceanu care se ocupă direct de colecție, dar când le-am predat manuscrisul, am resimțit și responsabilitatea să le confirm așteptările. În săptămânile de dinainte de publicare am interacționat foarte mult cu Andreea Răsuceanu, a fost o rezonanță în detaliu, toate lucrurile pe care le pusesem acolo au găsit ecou în judecata ei critică, cum spuneam și mai sus, temele de fond – culpabilitatea, raportul cu alteritatea și relativitatea adevărului, jocul neclar dintre bine și rău, dar și aspectul formal, fraza și limbajul, iar o asemenea confirmare înseamnă foarte mult pentru mine. Înțeleg că anul acesta vor veni mai mulți autori, debutanți și consacrați, indiferent de registru, așa că această colecție va cartografia multidimensional fenomenul literar actual din România.
– Și, bineînțeles, întrebarea clasică: ai ceva nou în lucru, ai vreo idee care capătă substanță? Sau, pentru moment, doar te preocupi și te bucuri de apariția noului roman și de lansări?
Deocamdată nu am în plan să scriu literatură. Am în derulare câteva proiecte de film (scenariu). Avem în postproducție un scurt metraj (Fructe necoapte) cu Vali Hotea, regizor, și ideea de a merge mai departe cu o colaborare pe lung metraj, asta însă va mai dura. Mai e un proiect de film cu Adi Voicu (cu care am mai lucrat) început prin vara lui 2016 și deocamdată pus pe ”pause” pentru că fiecare ne-am luat cu proiecte individuale și n-am avut timp să-l terminăm, dar acum îmi doresc să-l reluăm.
Mulțumesc.
(Sublinierile îmi aparțin.)
