Remus Boldea este debutant, dar volumul său, „A râs și tata…”, apărut la Editura Trei în acest an, a cunoscut un succes fulminant și a devenit unul dintre cele mai discutate cărți ale literaturii române contemporane. I-am citit cu plăcere volumul, am descoperit un scriitor talentat, ce schimbă registrele și surprinde la fiecare pas, fie cu un final neașteptat, fie cu un umor considerat de unii impropriu cărților românești din prezent, așa că m-am bucurat să îl cunosc pe Remus la FILIT Iași 2022, unde a rezultat, cred eu, această frumoasă discuție:
-Una dintre colegele mele de site este din Motru. Este ceva în Motru legat intrinsec de lumea literară?
E ceva în Motru care produce talente și nu spun neapărat de mine. Mie mi se pare un accident tot ceea ce mi s-a întâmplat, dar sunt persoane ca Marius Aldea, un poet foarte bun, Dana Mischie care este absolventă de Filosofie, Alexandru Militaru, care a fost colaboratorul tău, absolvent de Politehnică, apoi a făcut Filosofia și acum este la master, Dan Matei și Alex Trușcă, scriitori. Poate totul este pentru că orașul s-a construit pe baza minelor, au fost oameni aduși din toate părțile țării. Poate pentru că oamenii sapă în mină și sapă și în ei.
-Cum a decurs evoluția ta din copilărie și adolescență spre Facultatea de filosofie și spre literatură?
Am făcut liceul la Motru, la Colegiul Național George Coșbuc, la profilul de socio-umane. Am început să citesc în clasa a noua, după ce am intrat într-un grup de rockeri, care aveau absențe, erau rebeli, dar care vedeau filme bune, ascultau muzică bună (gen Pink Floyd sau Metallica) și citeau foarte mult, iar unii dintre ei și scriau. Un lucru care m-a inspirat foarte mult, mi-am zis că vreau să fiu și eu ca ei.
Apoi am vrut să mă duc la Litere, pentru că începusem să citesc foarte mult, dar super-haotic (citeam Stephen King, Dan Brown, Sven Hassel și Dostoievski, fără să-mi dau seama de diferențe). A fost o întâmplare că am ajuns la Filosofie, pentru că a fost a doua mea opțiune, iar la Litere nu am intrat din prima. Mă bucur că am rămas aici pentru că am avut colegi care au terminat Facultatea de Litere și asta le-a cam distrus plăcerea de a citi literatură.
-Care a fost drumul de la filosofie la literatură? Scriai deja din facultate?
Am început ca orice adolescent cu poezie, adolscența fiind o perioadă foarte tumultoasă care-ți activează instinctele. Am scris aproximativ 600-700 de poezii, caiete întregi, iar acum, la recitire, mi-am dat seama că sunt doar niște imitații după Naum, Stănescu, Bacovia, nu aveam vocea mea.
Dorința de a scrie a rămas aceeași și în perioada facultății și după ce m-am angajat, cristalizându-se după ce am început cursul de creative writing cu Florin Iaru și Marius Chivu, care mi-a prins foarte bine. Nu a fost deloc ușor, pentru că odată ajuns acolo mi-am dat seama că sunt la un nivel foarte jos și că aveam colegi care scriau foarte bine. Acolo învățăm foarte mult unii de la ceilalți, iar eu am avut norocul unei grupe foarte bune, din care vor ieși câțiva scriitori foarte buni.
Revin: apucându-mă de muncă după facultate, frustrarea că muncesc în IT, unde nu aveam nicio legătură cu literatura, mi-a dat un impuls și mai mare să scriu. Este o legătură foarte mare între frustrare și instinctul creativ. Inhibiția asta a libertății creează foarte multe fantasme dubioase; când te simți foarte liber, foarte mulțumit, parcă nu poți să scrii.
-E inevitabil să nu te întreb: cât de multă autobiografie e conținută în ”A râs și tata…”?
Este destul de multă biografie aici, iar dacă vrei un procent aș spune că undeva pe la 60-65%. Interesant mi se pare însă că unii oameni sunt siguri că o povestire e autobiografică, iar de fapt tocmai aceea nu este. Este incredibil cât de multe reacții diferite sunt. Povestirile sunt autobiografice în sensul în care eu fac un fel de colaj: iau două-trei elemente care chiar s-au întâmplat, deși nu au legătură între ele, le unesc, ca să creez ceva nou. De exemplu, am avut un coleg în liceu care a fost bolnav de leucemie și a trebuit să strângem bani pentru el. Dar în niciun caz colegul nu a fost persoana atât de detestabilă care mi-a ieșit mie în volum.
Am avut o colegă în liceu care s-a sinucis, care devine un personaj în carte, dar acel personaj n-are decât aproximativ 2% din personajul real. Așadar, iau o situație și pe această situație brodez altceva.
-Ți s-a întâmplat ca cititorii să considere că volumul tău reprezintă exact realitatea, că personajele din carte te reprezintă integral pe tine?
Mi s-a întâmplat, desigur, să mă întâlnesc și cu astfel de cititori. Dar este cu atât mai interesantă următoarea situație: prietenii mei din Motru citesc cartea foarte diferit față de prietenii mei din București sau față de persoane total necunoscute. Cei din Motru vin la mine și-mi zic: „Nu-mi vine să cred că ai băgat chestia asta, tu chiar ești nesimțit, chiar nu te-ai abținut?” Ceilalți, care nu mă cunosc, zic: „Frate, dar cum poți să ai imaginația asta, cum poți să te gândești la lucrurile astea?”
Cumva, pentru mine, imaginația are legătură și cu felul în care unești două lucruri care aparent nu pot fi legate, chiar dacă s-au întâmplat sau nu. E ca la chimie: pui două substanțe și reacția e total diferită. Trebuie să-ți asumi că lumea o să pună semnul egal între tine și narator, mai ales că, în cazul volumului meu, 12 din 14 povestiri sunt la persoana întâi.
-Îți construiești de la început în minte ideea unui text, unei povestiri, sau ea curge de la sine?
Este o construcție acolo, doar că este în felul următor: eu nu pot să mă apuc de un text fără să am începutul, adică prima frază. De fiecare dată când am folosit această regulă, mai clasică, cehoviană, proza a funcționat. Chiar dacă este un artificiu, cu cât am exersat mai mult metoda asta, cu atât a devenit mai eficientă. Cam atât ar fi vorba de construcție conștientă.
Ce nu fac niciodată: nu știu niciodată finalul. S-a scris despre finalurile mele că sunt surprinzătoare, ca un fel de punch line. Asta pentru că eu duc foarte mult din anxietatea cititorului când scriu povestea. La un moment dat, dacă am două personaje în situații tensionate, le simt tensiunea atât de mult și mă consum atât de mult, încât acest lucru se transmite și la cititor. Și eu, și cititorul ne gândim: „Unde va duce chestia asta?” Mi s-a întâmplat în cea mai mare povestire din volum, „3 în 1”, care avea inițial vreo 60 de pagini în agenda mea (eu scriu de mână) și, în timp ce dactilografiam textul, mi-am dat seama că unele lucruri nu ar trebui să fie acolo, deși îmi plăceau, așa că am tăiat undeva pe la 20-30 de pagini, doar ca să am acel final.
-Volumul tău de povestiri a avut succes sau cel puțin asta am perceput eu din discuțiile din lumea literară și din social media. Te așteptai la asta?
Sincer, nu. Nu m-am așteptat, în primul rând, să îl publice cineva, nu m-am așteptat să ajungă la atât de mulți oameni, nu m-am așteptat ca Mircea Cărtărescu să scrie despre el. Toate aceste reacții care au apărut în decurs de câteva luni m-au luat pe nepregătite, pentru că nu fac parte din lumea literară. Sunt, așadar, super-surprins și foarte bucuros de aceste reacții și le mulțumesc oamenilor care au citit cartea.
Cred că totul s-a întâmplat pentru că povestirile au fost scrise într-un cadru foarte intim. După cursul de creative writing cu Marius Chivu, m-am dus la Revista de povestiri ținută de Simina Diaconu și acolo am continuat cursurile timp de doi ani și scriam pentru 10-15 oameni, mă simțeam foarte sigur și nu eram judecat de ei.
-Te deranjează criticile?
Chiar acum a apărut o critică în revista Orizont, unde am fost efectiv ras, dar am o vestă anti-glonț pentru că primele reacții au fost atât de bune și atât de sincere și autentice (pentru că acei oameni nu mă cunoșteau), încât nu mă mai afectează criticile. Pentru mine, a fost o întâmplare foarte mare să scrie despre cartea mea niște oameni pe care îi respect, niște scriitori sau influenceri pe care îi admir cu adevărat.
De asemenea, m-am și pregătit mental înainte de apariția volumului, pentru că știam că povestirile mele sunt mai provocatoare prin limbaj și prin subiect. Și aveam doar două temeri: ori o să fiu foarte lovit (criticat și așa mai departe), ori nu o să mă bage nimeni în seamă. Și s-a întâmplat fix opusul.
-Te așteptai la invitația la FILIT? Cum ai reacționat?
Invitația la FILIT a venit la puține săptămâni după postarea lui Mircea Cărtărescu; mă trezesc într-o dimineață, dormeam, mă sună Florin Lăzărescu – „Hai la FILIT!” Mi-a plăcut atât de mult de Florin, pentru că m-a sunat de parcă eram prieteni vechi, dar era prima oară când vorbeam, așa că mi-a plăcut foarte mult abordarea și naturalețea.
Pentru mine, FILIT e ceva la care n-am îndrăznit niciodată să sper și sunt foarte fericit că sunt aici.
– Se spune că proza scurtă este o capcană pentru un autor care își face debutul. De ce ai ales anume această miză?
Am ales proza scurtă pentru că am încercat foarte mult timp să scriu roman și m-am ales cu proze scurte neterminate. Am dat de o conferință a lui Ray Bradbury, care spunea că dacă vrei să te apuci să scrii, nu începe niciodată cu roman. Da, sunt unii oameni care sunt atât de talentați și de binecuvântați, care pot scrie din prima roman. Dar pentru ceilalți, Bradbury spunea că metoda igienică de a începe să scrii e cu povestiri scurte, pentru că acolo deprinzi craft-ul, meseria. Metoda recomandată de el era: în fiecare săptămână, scrie o povestire; la finalul unui an, vei avea 52 de povestiri. În fiecare săptămână, ai povestirea și ai nivelul de dopamină necesar. El avea și un sfat de lectură: în fiecare seară, înainte de culcare, citește un poem, un eseu și o povestire scurtă. Am încercat să aplic metoda lui și, undeva pe la povestirea 30 și ceva, am scris povestirea „Măsurători” și efectiv mi-a venit să plâng, pentru că mi-am dat singur seama că îmi place ce a ieșit.
Așadar, pentru mine nu a fost deloc o capcană, ci a fost un mod de a duce ceva la capăt.
–Și totuși proza scurtă nu prea are succes la noi sau, cel puțin, nu este la fel de citită ca romanul…
Nu m-am gândit deloc la asta. Pentru că mi-a păsat atât de puțin de felul în care ar putea fi receptată cartea. Știam că oamenii care citesc înțeleg proza scurtă. Unii dintre marii scriitori ai lumii au scris numai sau aproape numai proză scurtă – Cehov, Borges, Cortázar. Proza scurtă este un gen pretențios, dificil, dar e un gen foarte-foarte respectat.
Am mult respect pentru cititor, mă gândesc tot timpul la el, pentru că e un fel de pariu pe care îl face fiecare cititor atunci când cumpără o carte, un pariu între scriitor și cititor – tu îmi cumperi mie cartea, iar eu, ca scriitor, trebuie să te respect și să mă străduiesc măcar să nu-ți pierzi timpul.
-„Bețiile sunt mișto, mai ales cu prieteni vechi”, pentru mine este citatul preferat din volumul tău. Cum te situezi în raport cu această zicere, dacă ți se potrivește și ție sau doar personajelor tale?
Citatul e din „Mereu fără bani în ultima zi”, o povestire din Vama Veche, una dintre cele mai autobiografice povestiri, în care am 30 de ani, am prieteni vechi și deja unii încep să aibă copii, unii au responsabilități. Și mi-am dat seama că suntem prieteni atât de apropiați, dar ne este greu să vorbim sincer unii cu alții. Deși unora li s-ar putea părea doar o gogomănie, o băiețeală ieftină, mie mi se pare o povestire foarte profundă pentru că nu e vorba decât despre niște oameni care vor să se apropie, dar sunt atât de îndepărtați unii de ceilalți, încât nu au cum să facă asta decât prin prisma alcoolului și al altor stupefiante.
-„A râs și tata” este un volum de proză scurtă foarte cinematografic. Cum ai reușit să obții scene pe care cititorul nu doar și le imaginează, dar la care devenim cu toții părtași?
Mă bucur foarte tare că ați observat acest aspect, este un aspect la care țin foarte mult. Eu sunt înnebunit după filme, am participat și la câteva tabere de scenaristică, am și scris un scenariu de film cu Marius Aldea, în aceeași perioadă în care scriam și povestirile mele. Am citit foarte multe scenarii de film, ale lui Tarantino, Arriaga, Florin Lăzărescu, Cristi Puiu. Arriaga spune că, chiar dacă e scenariu, asta nu înseamnă că nu trebuie să fie literatură.
– Citeam undeva că îți plac poveștile care mai întâi te fac să râzi, iar apoi îți frâng inima. Această formulă se aplică și povestirilor tale. De ce ai preferat să acoperi drama socială cu acele istorii de băieți, de gașcă? E cumva asta o metodă de a face publicul să empatizeze cu eroii cărții tale?
Este o observație foarte frumoasă. Nu m-am gândit niciodată la drama socială, pur și simplu mi se pare că viața nu este niciodată doar pe o tonalitate. Mie nu-mi plac filmele sau cărțile care sunt doar deprimante sau sunt doar fericite, împletitura asta mă satisface cel mai tare. Nimic nu mi se pare mai greu și mai provocator pentru un scriitor decât să se joace cu emoțiile tale cum se joacă un conductor de operă cu instrumentele.
Tarantino spunea: „Acum eu vreau să râzi! Râzi! Râzi! Nu mai râde! Fii oripilat! Fii oripilat! Fii dezgustat! Râzi din nou!” Ca să faci tot cocktailul ăsta de emoții, ca să ți se descarce în creier toate substanțele alea printr-o poveste coerentă de la A la Z, mi se pare cea mai provocatoare chestie și cea mai solicitantă și complexă activitate, îți dă cea mai mare satisfacție.
Dacă o poveste de-ale mele nu te face să râzi și nu o să-ți rupă inima în același timp, nu e o poveste care-mi aparține! Sper să nu schimb asta niciodată pentru că astea-s și poveștile care-mi plac foarte mult. Pe undeva, vreau să te și prind pe tine ca cititor, vreau să râzi, să râzi și, la un moment dat, să te prind într-o situație atât de grea pentru tine încât nu mai poți să nu citești povestea aia; în același timp, dacă tu continui să citești, o să-ți dai seama despre niște aspecte foarte întunecate ale personalității tale. Acesta este scopul meu, să-ți pun un fel de oglindă și să-ți spun: „Stai un pic, și tu ești așa! Poate că un pic ești și tu așa, ca aceste personaje pe care le-ai judecat deja”.
-Cum ai recomanda literatura română pentru cititorii din România, mai ales că în mare parte piața literară de la noi este ocupată de traduceri?
Sunt atât de multe cărți mișto ale autorilor români contemporani, încât dacă depui un pic de efort (în sensul că te convingi că merită), dacă încerci să citești 2-3 cărți, vei descoperi autori și cărți excelente, dacă te duci cu inima deschisă. Avem cărți foarte miște, cum ar fi cele scrise de Bogdan Munteanu, Lavinica Mitu, Ruxandra Burcescu, Tudor Ganea, Augustin Cupșa, Lavinia Braniște.
-Ce urmează după acest volum de povestiri? Te îndrepți spre roman sau proza scurtă este genul tău preferat?
Nu pot să mă despart de proza scurtă. În atelierul de la „A râs și tata…”, au fost niște cioturi care, la vremea lor, au rămas doar moloz, nu puteau fi folosite, dar acum acel moloz mă strigă și încerc să scot de acolo lucruri bune. Mai am și alte idei, așa că lucrez la un nou volum de povestiri, în care aș vrea să încerc ceva ce nu am mai încercat, sper să-mi iasă – vreau să încerc să scriu una sau două povestiri din perspectivă feminină, cu o voce feminină. Mi se pare o provocare foarte mare.
–Mulțumesc!
(Întrebări formulate de Corina Moisei-Dabija și Jovi Ene. Sublinierile ne aparțin.
Fotografii de Cristina Buburuzanu, EdituraTrei.ro, FILIT Iași.)
