José Luís Peixoto s-a născut în 1974, într-un sat din sudul Portugaliei, în regiunea numită Alentejo. A scris poezie, proză, teatru și critică literară și a primit premiul Jovens Criadores (Tineri creatori) în 1997, 1998 și 2000. În 2001, primul său roman, Nici o privire, a primit Premiul José Saramago. Au urmat alte două romane, Uma Casa na Escuridão (2002) și Cimitirul de piane (2006). A mai publicat romanele Livro (2010) și Galveias (2014).
Editura Pandora M, parte a grupului editorial Trei, a lansat anul trecut colecția Anansi World Fiction, care cuprinde cinci serii. În cadrul Anansi Contemporan a apărut volumul Autobiografia, inspirat din relația autorului cu José Saramago și publicat la zece ani de la dispariția acestuia, pe marginea căruia am discutat în interviul prilejuit de cea de-a IX-a ediție a FILIT.
-Robert Șerban a enumerat aseară cărțile dvs. traduse în limba română, în cadrul evenimentului Serile FILIT. Ce altă carte ați dori să fie tradusă în limba română, una care era un loc special în cariera dvs. literară?
Aceasta este cu adevărat o întrebare foarte interesantă, deoarece este un pic neobișnuit felul în care operele literare devin diferite în limbi diferite, pentru că nu toate cărțile sunt disponibile. În Portugalia, toate cărțile mele sunt disponibile, chiar dacă oamenii le-au citit pe toate, le pot observa prin librării sau prin casele lor. Dar în alte țări, ca și aici, opera mea literară devine diferită, pentru că unele cărți pe care eu le consider foarte „carismatice” nu sunt disponibile. E ca și cum aș fi un scriitor diferit.
Sunt câteva cărți care nu sunt traduse în limba română și care sunt foarte importante, care au câteva elemente importante despre felul în care eu scriu. De exemplu, romanul „Galveias”, care este numele satului în care m-am născut, un sătuc cu aproximativ 1.000 de locuitori, un loc care există. Este un roman care descrie un loc care este foarte important pentru mine și pentru cărțile pe care le-am scris, cărțile despre Portugalia rurală, care nu este foarte cunoscută aici, în România, dar este foarte importantă.
De asemenea, sunt cărțile de călătorie pe care le-am scris: astfel, în 2012, volumul despre Coreea de Nord, „Dentro do Segredo: Uma viagem na Coreia do Norte”, a fost printre cele mai citite.
Aceste două cărți sunt cu adevărat foarte importante pentru mine, pentru că reflectează asupra unor lucruri pe care le găsesc fascinante, pe de-o parte lucruri care sunt foarte aproape de noi, chiar intime, iar pe de altă parte, lucruri pe care le considerăm foarte depărtate și complet diferite de ceea ce suntem noi și de referințele noastre. Să scrii și să te gândești la ceea ce este aproape nu este atât de diferit de a scrie și de a te gândi la ceea ce este departe. Acestea sunt cele două cărți care mi-ar plăcea să fie traduse în limba română. Dacă s-ar întâmpla asta, oamenii m-ar cunoaște un pic mai bine.
-Aveți cunoștință de vreo editură care ar vrea să le traducă? Ultima carte a dvs., „Autobiografia”, a apărut la Editura Pandora M, în Colecția Anansi. World Fiction.
Mi-ar plăcea să continui colaborarea cu Editura Pandora M. Am, de asemenea, două romane care au fost publicate la Editura Polirom, acum mai mulți ani, dar, din păcate, acele cărți nu se mai găsesc. Sunt foarte mulțumit de această ediție de la Pandora M, cred că volumul este cu adevărat frumos, ca obiect, și am auzit lucruri frumoase despre traducere.
-Ați discutat pe parcursul traducerii cu Simina Popa, ați schimbat ceva idei despre traducere?
Nu, pentru că nu am fost solicitat. Am fost în întregime disponibil, dar cred că cunoașterea de către ea a limbii portugheze și a culturii portugheze este foarte bună. De altfel, vorbind zilele acestea cu ea, au existat mai multe momente în care am uitat că nu este din Portugalia. Portugheza ei este perfectă și cred că nu m-a contactat pentru că nu a avut nicio îndoială, nicio ezitare în a traduce cartea.
-În majoritatea cărților dvs. traduse în limba română, vorbiți despre origini, despre familie, despre țara în care v-ați născut. Puteți să ne spuneți câteva cuvinte despre importanța acestor teme și care este relația dintre poveștile de viață și ficțiune?
Cred că familia este o temă foarte convenabilă, pentru că îți permite să reflectezi cu privire la relații, în general. Familia este o formă universală de a crea relații intime și de a construi acest sistem de emoții, un sprijin foarte important al felului în care noi înțelegem lumea și al felului în care ne raportăm la ceilalți. De aceea, familia este o temă foarte interesantă pentru mine, pe care am folosit-o deseori în cărțile mele. Chiar și în această „Autobiografie”, sunt câteva elemente legate de familie, dar sunt și alte forme de relații, mai mult sub aspect literar, care vorbesc și despre generații, despre felul în care o generație lasă o moștenire generațiilor mai tinere, o metaforă a ceva mult mai important, a felului în care timpul trece, în care noi suntem o continuare a ceva care a început mult înaintea noastră și care va continua și după ce noi nu vom mai fi.
În privința relației dintre poveștile de viață și ficțiune, aceasta a fost un aspect foarte important pentru mine în ultimele mele cărți, iar în ”Autobiografie” se lansează această întrebare foarte direct. Tocmai de aceea se numește „Autobiografie”, ceea ce este un titlu ironic, deoarece un roman, prin definiție, este considerat un text de ficțiune, iar aici suntem, desigur, în fața unui roman. Simt că frontierele dintre ficțiune și fapte nu sunt atât de evidente, sunt niște zone blurate care, uneori, sunt chiar paradoxale, în sensul că, în același timp, sunt fapte, lucruri care se întâmplă, dar sunt și ficțiune. E ceva care este legat de lucruri care sunt foarte obișnuite, care sunt parte a vieții tuturor, precum memoria însăși (care este o poveste pe care ne-o spunem nouă înșine și depinde de perspectiva noastră, de eroziunea memoriei noastre, de felul în care distorsionată de propriile noastre particularități).
Iar în acest roman aduc multe elemente care provin din realitate, precum personajul Jose Saramago, viața lui, informațiile privind viața lui, de asemenea elemente care provin din memoria mea, pentru că l-am întâlnit pe Saramago, pentru că am trăit în anii 1990, și există și acest ciment care îmbină totul, care este ficțiune, care creează această structură de evenimente. Chiar și când se referă la lucruri care s-au întâmplat cu adevărat, există aici ficțiune în sensul că am transformat faptele pentru a exista o poveste.
Dar acesta este un subiect care a preocupat literatura de secole întregi, pentru că a existat întotdeauna această relație dintre obiect și portretul acelui obiect, dintre obiect și reflecția lui, dintre cuvintele cu privire la ceva ce s-a întâmplat și lucrul care s-a întâmplat cu adevărat. Și se poate discuta despre felul în care scriem, în care citim, despre cum percepem lumea, despre cum povestim despre experiențele noastre; într-un fel, fiind atât de conectați cu memoria, suntem la fel de mult conectați cu identitatea, cu felul în care ne percepem pe noi înșine: Suntem noi oamenii care credem că suntem?
-„Viața pare a fi o linie dreaptă, dar nu este”, spunea Jose Saramago în 1997. Acesta este un citat care apare în „Autobiografie”. Care au fost principalele provocări atunci când ați scris această carte?
Au existat mai multe provocări. Cu privire la acest aspect pe care îl menționai, cu privire la împletirea datelor biografice cu ficțiunea, acesta a fost o provocare în sine, pentru că Jose Saramago este încă o figură foarte prezentă în Portugalia. A murit în 2010, dar mai există foarte mulți oameni care îi erau apropiați, precum și foarte mulți cititori, oameni care îl iubesc foarte mult. Și „să mă joc” cu acele amintiri a fost puțin periculos. Au existat, de exemplu, descrieri ale unor momente care s-au întâmplat cu adevărat, unii oameni au fost acolo, iar eu nu am fost. Așa că a trebuit să fiu foarte atent cu privire la aceste aspecte.
Desigur, au existat și alte feluri de provocări. De exemplu, faptul că acest roman pune în centru reflecția asupra literaturii și încearcă să nu o descrie drept un exercițiu arid, de teorie literară. Dincolo de asta, mai există totuși și Lisabona, și întrebări despre trecutul colonial al Portugaliei, despre iubire, despre dificultățile întâmpinate de scriitori de a scrie, de a-și construi un nume. Există un scriitor aici care a scris o carte și încearcă să o scrie pe a doua, dar este blocat cu tot felul de probleme, iar viața lui este complet haotică – este o metaforă a provocărilor cărora trebuie să le facem față, al doilea roman este, clișeistic, un pas foarte dificil pentru scriitori, în sensul că, atunci când scriu primul roman, acesta vine de la sine, îl scriu fără așteptări, în vreme ce în cazul celui de-al doilea roman există mai multe așteptări. Dacă îl scrii la fel ca pe primul, oamenii vor spune că te repeți, iar dacă îl faci complet diferit, se poate întâmpla să nu fie bine primit. Acesta este un aspect al romanului care îi dă puțină textură, acela de a nu fi doar teorie aridă a literaturii.
-Plecând de la acest aspect, după ce ați câștigat primul premiu literar important, ați devenit faimos. Vă simțiți confortabil cu acest nou aspect al vieții dvs., care implică să renunțați cumva la intimitate?
Nu cred că am renunțat la intimitate. Am în continuare viață personală, chiar dacă uneori scriu texte care sugerează o latură autobiografică. Văd încă o diferență majoră între ceea ce distribui și toate celelalte lucruri care nu sunt acolo pentru a fi văzute de oameni. Vreau să păstrez acea dimensiune, deoarece avem nevoie cu toții de viața noastră privată. În același timp, mă simt foarte confortabil cu împărtășirea cu ceilalți a unor imagini sau dimensiuni ale vieții mele, care de altfel sunt chiar naturale, sunt parte a vieții tuturor.
Sunt foarte recunoscător de faptul că volumele mele au cititori. Nu sunt indiferent că acestea sunt citite sau nu. Cred în comunicare, cărțile au această vocație de a fi obiecte ale comunicării. Nu depinde complet de mine să determin cum vor fi interpretate sau cum vor fi citite, dar simt că ochii celorlalți, timpul petrecut de ei onorează ceea ce este scris în carte, onorează intenția care m-a condus să scriu carte. Probabil voi continua să scriu chiar dacă nu aș avea cititori, pentru că este, de asemenea, foarte important pentru mine să scriu ca o cale de a mă organiza pe mine însumi, dar are mult mai mult însemnătate pentru mine și pentru viața mea faptul că, atunci când scriu, simt că cineva mă va citi. Nu știu exact cine va fi acea persoană, poate fi cineva foarte apropiat, mama mea, sau poate fi cineva pe care nu îl voi întâlni niciodată. Dar acea persoană există.
-Scrieți pentru un anumit tip de cititor sau pentru dvs.?
Cred că a scrie pentru un anumit tip de cititor este o iluzie, deoarece experiența mea îmi spune că nu știu cu adevărat cum să mă adresez direct unui grup specific de cititori. Încerc să scriu pentru toată lumea. Dacă voi avea vreodată nepoți, probabil că vor citi ceea ce am scris. Dacă bunicul meu ar fi scris cărți, probabil le-aș fi citit, aș fi fost curios. Acesta este un gând care îmi trece prin cap și este absolut abstract, nu pot să mă gândesc că voi scrie o carte pentru nepoții mei, pentru că nu am nicio idee dacă voi avea vreodată nepoți sau, dacă voi avea, cum vor fi ei, dacă vor citi.
Să scrii și să publici este așa cum am descris mai sus. Este un clișeu, dar este precum un mesaj pe care îl trimiți într-o sticlă: cineva îl va citi, dar nu știi cine. Este precum acest interviu: îl vei posta online și cum vom putea stabili cine îl va citi?
-Două întrebări intime spre final: Sporting sau Benfica?
Benfica. Nu este o întrebare prea intimă, pentru că, în Portugalia, fotbalul este foarte public, este foarte prezent tot timpul în opinia publică. Îmi place fotbalul, dar nu sunt foarte supărat când Benfica pierde. Sunt fericit când Benfica învinge, dar nu sunt foarte supărat de înfrângeri. Acum două zile, Benfica a pierdut cu Bayern (4-0), dar mă așteptam; acum trei săptămâni, Benfica a câștigat cu 3-0 cu Barcelona și a fost foarte plăcut, am sărbătorit.
-Ești un iubitor de câini sau de pisici?
Sunt „a dog person”. Iubesc câinii, acum am doar unul. Mă identific cu adevărat cu această sintagmă, „dog person”. Nu că nu îmi plac pisicile, dar iubesc foarte mult câinii, în general. Am avut relații extraordinare cu câinii.
-Mulțumim!
(Întrebări formulate de Carmen Florea, Tudor Mirică și Jovi Ene. Sublinierile ne aparțin.
Sursă fotografii: Pagina de Facebook FILIT Iași, PandoraM.ro)
