Invitata cu nr. 32 în cadrul Anchetei „Călătorii literare”, o serie de interviuri de sezon cu scriitori români contemporani, este Simona Antonescu.
Simona Antonescu – Dintre cărțile pe care le-am scris, cea mai cunoscută este Fotograful Curții Regale, cea care m-a chinuit cel mai mult până acum este Hanul lui Manuc, iar cea mai recentă este În umbra ei, publicată anul trecut la Polirom. Am debutat târziu ca vârstă, dar exact la timp ca experiență de viață acumulată și corect procesată, suficient de corect cât să pot crea personaje care să fie credibile. Am mai scris Darul lui Serafim și Ultima cruciadă, am făcut parte din două proiecte, unul al Editurii Polirom, Biografii romanțate, unde am scris Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos, și altul al Editurii Muzeelor Literare Iași, numit Scriitori de poveste, unde am scris Povestea Otiliei Cazimir. Scriu de asemenea și o serie de cărți numită Istoria povestită copiilor, la Editura Nemira.
– Este pasionată de călătorii scriitoarea Simona Antonescu?
Sunt foarte pasionată de călătorii. Am convingerea că locurile amprentează locuitorii, câmpiile largi, cu orizonturi îndepărtate, predispun la caractere melancolice pe cei care trăiesc acolo, munții prăpăstioși cu vârfurile mereu încețoșate au un rol în modelarea unor caractere aspre, hotărâte. Așa se explică cântecele legănate ale grecilor și ale dobrogenilor, prin influența valurilor – pentru unii, ale celor trei mări care înconjoară Grecia, iar pentru alții ale Dunării și ale Mării Negre.
Îmi place să cunosc oamenii altor locuri și să le cunosc locurile care, cred eu, i-au format.
– Cum ar trebui să fie călătoria perfectă pentru scriitoarea Simona Antonescu?
În primul rând, ar trebui să fie mai lungă decât sunt cele pe care mi le-am permis până acum. Mi-ar trebui mult mai mult timp, ca să epuizez mai întâi istoria locului și apoi să încerc să trăiesc așa cum o fac locuitorii în perioadele care nu sunt turistice, când nu venim noi cu telefoanele noastre prin care privim lumea lor.
Am fost anul trecut în Zakynthos, o insulă în care mi-am lăsat inima, și din prima până în ultima zi mi-am dorit să rămân acolo și să privesc ultimul avion care pleacă, ducând ultimii turiști și lăsând insula așa cum este ea, de fapt, nu cum o transformăm noi atunci când năvălim. Tot timpul aveam impresia că insula și localnicii au un secret pe care nu ni-l spun, ca și cum în Peșterile lor Albastre ar fi trăit un dragon și abia așteptau să plecăm noi, ca să-și reia viața obișnuită alături de el.
Insula Cameo din Zakynthos mi s-a părut de asemenea un loc care știe ceva și nu spune. Este o insulă cât palma, seamănă cu planeta Micului Prinț. Singurul loc de acces este o punte din scânduri și sfori care o leagă de insula mare. Apa de sub punte este plină de arici de mare, așa că toți cei care traversează puntea sunt cu ochii când la insulița din celălalt capăt, când la apă.
– Care a fost însă călătoria reală, pe care ai făcut-o, care s-a apropiat cel mai aproape de perfecțiune?
Având în vedere cum mi-am definit singură perfecțiunea mai sus, cam niciuna. Ca să nu las însă întrebarea cu răspunsul acesta amărui, o să-ți destăinuiesc două mici secrete: am ajuns în Istambul și am luat Palatul Topkapî și Piața Sultanahmet la picior, pe îndelete, abia după ce scrisesem capitolele în care Manuc locuiește acolo și este martor al unei răscoale a ienicerilor. Am văzut Florența după ce unul dintre personajele cărții la care lucrez a străbătut Piazza della Signoria, trecând prin fața lui David al lui Michelangelo (care pe vremea aceea era cel original). Merg în urma personajelor mele, când de fapt ar trebui să fie călătorii de documentare.
Uite, asta ar fi iarăși o călătorie perfectă: să pot merge în toate locurile pe unde a trecut un personaj, mai înainte de a scrie despre el.
– Ce cărți de călătorie ai citit în copilărie și adolescență?
Singur pe lume am considerat-o, încă de pe vremea când o citeam, o carte de călătorie, pentru că personajul își petrece o parte a copilăriei pe drum. Visam să pornesc alături de Remi, să străbat lumea cu o maimuțică și un bătrân actor ambulant.
Talismanul de safir mi-a deschis apetitul pentru un gen de călătorii care mă farmecă și astăzi: călătoria în timp.
Cărțile lui Jules Verne au fost primele romane din biblioteca noastră, a mea și a fratelui meu. Pe celelalte le consideram cărți pentru copii. Citeam Ocolul pământului în 80 de zile, Copiii căpitanului Grant, Doi ani de vacanță. Îmi amintesc că amândoi eram ceva mai mici decât eroii din ultimele două cărți și mă gândeam că mai am de așteptat doi-trei ani până să ajung la vârsta la care pot să mă îmbarc singură pe un vas. Visam destul de des că plec singură de acasă.
– Acum, la maturitate, care sunt cărțile preferate de călătorie ale scriitoarei Simona Antonescu?
Nu prea mai citesc cărți de călătorie. Nu am un motiv anume, cred că nici nu am realizat până nu ai întrebat tu. Citesc multă literatură română și mult roman istoric, foarte bine documentat și cât mai realist. Prefer romane de genul lui Hamnet sau Wolf Hall, îmi plac mai mult decât romanele Philippei Gregory. Nu aleg în funcție de autor, ci în funcție de câteva pagini citite, întotdeauna aceasta este cea mai bună carte de vizită a unui roman.
– Faci călătorii literare? Ai cărți-model (nu ghiduri de călătorie, ci beletristică) în funcție de care îți planifici călătorii?
Nu am făcut-o încă strict în sensul acesta despre care vorbești, dar îmi place întotdeauna să știu cine a trecut prin locul în care voi ajunge, în urmă cu cinci sute de ani sau o mie. Mă impresiona de exemplu în Florența gândul că privesc un colț din Piazza della Signoria pe care l-a văzut, exact așa cum îl vedeam eu, neschimbat, Leonardo da Vinci sau Michelangelo. Îmi spuneam că dacă nu ar exista turiștii și firmele de pe clădiri, atunci Cosimo de Medici ar putea privi de sus, de la ferestrele Palazzo Vecchio, și nu i s-ar părea nimic în neregulă, piața ar arăta exact așa cum știe el că trebuie să arate.
– Știu că sună clișeistic, dar ce cărți ai lua (nu neapărat) pe o insulă pustie sau într-o călătorie în locul tău de suflet, fie că e vorba de o insulă grecească sau caraibiană, fie în Provence sau Veneția?
Nu citesc în călătorie. Am cu mine de fiecare dată o carte din care citesc numai în avion, dus-întors. Mi-e frică de avion, desprinderea de pământ mă face să-mi amintesc toate vinovățiile, simt puternic orice variație de presiune pe parcursul zborului, iar până acum niciun pilot nu a reușit să mă facă să numesc vreo aterizare altfel decât cădere. Așa că ies din lumea reală care se prăbușește în jurul meu și intru într-o carte. Mă liniștesc imediat, dispare frica și încep să văd, să aud și să miros lumea din carte, în locul celei din jur.
Singurele călătorii în care am citit sunt cele în care mergeam și la plajă, iar atunci aveam la mine o carte despre care știam că îmi va plăcea foarte mult, verificată prin metoda despre care vorbeam mai înainte.
– Cărțile tale îndeamnă la călătorii și spre ce orizonturi? Care dintre cărțile tale se potrivesc cel mai bine pentru a fi luate în concediu?
Cred că da, îndeamnă și la călătorii, pentru că mi se întâmplă să-mi spună cititorii că au trecut pe la Palatul Peleș, pe Calea Victoriei sau pe la Arcul de Triumf încă o dată, după ce au citit Fotograful Curții Regale, ca să privească cu alți ochi de data aceasta locurile. Cărțile mele sunt îndemnuri de a redescoperi locuri din țară. Copiii sunt cei care m-au întrebat cel mai des până acum dacă voi scrie și despre regi și regine din alte țări. Le răspund de fiecare dată că este posibil, dar numai ce termin cu voievozii, domnitorii, regii și reginele de la noi.
Cred că oricare dintre cărțile pe care le-am scris se potrivesc pentru a fi luate în concediu: Hanul lui Manuc într-o călătorie la Istambul, Ultima cruciadă într-o călătorie prin vechea cetatea a Belgradului, Fotograful Curții Regale într-o vizită la Paris, Darul lui Serafim într-o excursie prin Munții Pindului sau Karlsruhe, pe unde au ajuns personajele cărții, iar În umbra ei este potrivită pentru o călătorie în Delta Dunării.
– Unde vei călători vara asta, atât fizic, cât și literar?
Literar sunt în Insula lui Arturo (Elsa Morante), nu chiar o carte de călătorie, dar există un personaj mare călător, tatăl, iar insula în sine este descrisă foarte pitoresc. Este vorba despre Procida, cea mai mică insulă din Golful Napoli, unde încă se mai găsesc urmele unui fost sat medieval de pescari. Zilele acestea sunt cu totul în satul cu străduțe înguste și stânci pe care își fac cuiburi pescărușii, printre procidanii iritabili și taciturni. Vezi, din cauza asta nu citesc atunci când, fizic, sunt în călătorie. Nu aș putea fi în două locuri deodată.
Am călătorit deja în vara aceasta, am fost în Amsterdam, în Pisa și în Florența.
