Invitata cu nr. 43 în cadrul Anchetei „Călătorii literare”, o serie de interviuri de sezon cu scriitori români contemporani, este Adina Popescu.
Adina Popescu s-a născut la 10 septembrie 1978, în Bucureşti. A absolvit Regie de Film, însă de la 18 ani a lucrat ca jurnalist cultural. A publicat mai multe cărți pentru copii și, în 2015, Povestiri de pe Calea Moşilor, o carte iniţial destinată adulţilor, dar în ea s-au regăsit şi copiii dornici să descopere o maşină a timpului care să-i poarte în anii 80. Trilogia fantastică O istorie secretă a Ţării Vampirilor a cîştigat în 2013 Marele Premiu al concursului Trofeul Arthur. A mai publicat un volum de proză scurtă, „În așteptare” (Editura Herg Benet, 2018) și „De ce nu-s românii ca nemții?” (Editura Paralela 45, 2019), un volum epistolar, în colaborare cu scriitorul german de orgine română Jan Cornelius și cîteva cărți de bandă desenată, în colaborare cu artistul Alexandru Ciubotariu. În prezent, Adina Popescu este redactor la „Dilema veche”, predă cursuri de scriere creativă și face filme documentare. Utima carte publicată – „Vine vacanța cu trenul din Franța”, Editura Youngart, 2022, o carte atît pentru copii cît și pentru adulți, despre vacanțele din anii 80.
– Este pasionată de călătorii scriitoarea Adina Popescu?
Adevărul este că nu știu cum e să fii călător, n-am avut această ocazie. Sînt și eu un om care se tot duce și se întoarce, ca cei mai mulți dintre noi. Pentru mine orice deplasare din punctul a în punctul b, orice drum pînă la Brăila sau la Constanța, orice vizită la ai mei, la Breaza sau, într-un final, chiar și o plimbare pînă în parcul Herăstrău, în propriul meu oraș, înseamnă o călătorie. Important este să nu stau pe loc, să ies din rutină, din bîrlog. Lipsa de mobilitate mă ucide, iar cea mai proastă experiență în acest sens a fost în ultimii doi ani, doar ideea că nu pot merge mai departe de piața Obor, mai ales în lockdown, îmi dădea o imensă stare de plictis și de neputință. Atunci am început să scriu o carte de călătorie într-o țară fictivă care se numește Aledonia și care e un soi de România, dar și de Germania sau chiar de America, dacă vreți… este unul dintre proiectele mele bune începute și cît de cît dezvoltate.
Nu-mi mai doresc „marile călătorii” ca acum 5-10 ani, în Cuba, Patagonia, China sau mai știu eu ce (de fapt, în China, nu mi-am mai dorit să ajung după ce am făcut un film documentar care se numește „Anul dragonului” cu chinezii de la noi de acasă și mi-am dat seama că China lor e, de fapt, aici, am văzut tot!). Nici în State nu-mi mai doresc să ajung, deși am doi unchi stabiliți acolo, nu m-au invitat niciodată să-i vizitez, însă atunci cînd eram mai tînără, mi-aș fi dorit să le fac o surpriză și să merg „pe capul lor” sau să iau un Greyhound și să străbat America de la Nord spre Sud, să mănînc burgeri cu camionagii și să beau whisky la marginea unei piscine nefuncționale de motel, plină de mîzgă și frunze uscate, pînă la New Orleans. Nu-mi mai doresc nici asta, ci mai degrabă prefer destinațiile scurte – peste deal, în Italia sau Austria, sau, de ce nu?, la Brăila sau la Constanța. Sau chiar „la băi”, la Herculane.
– Cum ar trebui să fie călătoria perfectă pentru scriitoarea Adina Popescu?
Cred că cei cei mai mulți au răspuns că nu există o călătorie perfectă. Eu vă zic sincer, pentru mine după 40 de ani, călătoria perfectă e cea în care nu te doare nimic sau cel puțin nu ai nici un disconfort de ordin fizic (sau psihic). Nu te apucă vreo pîntecăraie din prima zi sau niște arsuri gastrice oribile, cum mi s-a întîmplat mie la Roma, după ce am mîncat o lasagna într-un restaurant recomandat de mii de călători pe Tripadvisor. Care a costat și 20 de euro. Nu te trezești cu purici în pat, cum mi s-a întîmplat tot la Roma, într-o pensiune chipurile respectabilă. Nu te lasă genunchii după ce ai urcat și ai coborît mii de trepte spre și dinspre diferite castele și castelașe de prin Franța. Nu-ți forțezi limitele pentru că vrei să vezi și să bifezi tot. Dormi bine, eventual nu în cort, ci într-un pat confortabil de pensiune sau hotel. Bei decent, nu ești dimineața mahmur, cea mai cumplită mahmureală e cea dintr-o călătorie, îți strică tot cheful și te mai apucă și depresia, vrei să iei primul avion și să te întorci. Poți călători și de unul singur, dar ideal e să ai pe cineva funny cu care să te conversezi (ideal partenerul de viață), însă nu prea mulți, că se ajunge la ceartă. Îmi plac călătoriile profesionale – tîrguri de carte, festivaluri de film, sînt minunate, îți faci treaba ta, socializezi cît e cazul, după care te separi, îți vezi de experiența ta. Bine, că am fost și în călătorii de tip workshop unde trebuiau să ne țină ocupați de dimineața pînă seara, iar singura experiență legată de locul respectiv era „băuta” de seară la o cîrciumă oarecare. Există și călătorii în care te țin prizonier într-un hotel.
Pe de altă, călătoria perfectă este cea în care ai la tine suficienți bani ca să nu te simți frustrat ca cetățean sărac din Europa de Est – să nu treci împovărat și hămesit pe lîngă oameni care mănîncă, beau și se distrează, pe la cîrciumi și braserii, în drum spre vreun Mega Image de unde îți vei cumpăra un sandvici și o bere, imaginîndu-ți că nu contează, ăsta e modul tău de a te simți bine. Am trecut prin asta, nu e.
– Care a fost însă călătoria reală, pe care ai făcut-o, care s-a apropiat cel mai aproape de perfecțiune?
Sicilia, din iarna românească, în februarie, minus trei grade și moină, înspre vară, 18 grade pe aeroportul din Catania. Am avut un șoc climatic, de ce naibii mai chinui eu în fiecare an cu iarna de aici, din moment ce la nici 2000 de kilometri depărtare și la doar două ore de zbor poți trăi o eternă primăvară? Nu vreau Asia, nu vreau plaje și palmieri, nu vreau nici măcar Tenerife… vreau doar să-mi scot cojocul și căciula și să mă încălzesc, ca o muscă abulică, sub cîteva raze de soare. Să beau o bere, uitîndu-mă la mare și să-mi fie cald, pentru mine asta e fericirea.
– Ce cărți de călătorie a citit în copilărie și adolescență Adina Popescu?
Cele mai multe cărți ale copilăriei au de-a face mai mult sau mai puțin cu călătorii. Nu sînt neapărat cărți de călătorie, însă eroii călătoresc pentru a-și afla povestea și destinul, inclusiv micul orfan Remi din „Singur pe lume” (care nu a fost una dintre cărțile mele preferate). Prima mea călătorie literară importantă a fost, pe la 10 ani „O călătorie spre centrul pămîntului” a lui Jules Verne, de care ăștia mici de acum nici nu vor să audă, pentru că e boring, are un ritm lent și e descriptivă. Da, așa e… le dau dreptate, însă momentul acela în care exploratorii au început să coboare prin tunele, rătăcindu-se unii de ceilalți și au ajuns într-un final într-o lume „interioară”, luxuriantă, populată de animale preistorice, a fost pentru mine cu adevărat fabulos. De altfel, toate cărțile lui Verne sînt cărți de călătorie, inclusiv „Hector Servadac”, o călătorie prin sistemul solar, treceam peste pasajele lungi „științifice” și descriptive, doar ca să ajung la acțiune, să întrevăd o destinație posibilă.
Însă adevăratele povești de călătorie ale copilăriei mele au fost coborîrea vertijinoasă a lui Alice prin viziunea de iepure spre „o țară a minunilor” și, mai ales, plecarea intempestivă a lui Bilbo (care culmea! nu-și dorea să plece nicăieri”), cu o trupă de pitici, spre o comoară iluzorie păzită de un dragon. (faptul că s-a publicat „ O poveste cu un hobbit” la Editura Ion Creangă, în plin regim comunist, în traducerea Catincăi Ralea, a fost o întîmplare care mi-a schimbat viața… fără ea „O istoria secretă a Țării Vampirilor” nu cred că ar fi existat).
– Acum, la maturitate, care sunt cărțile preferate de călătorie ale scriitoarei Adina Popescu?
Nu mai citesc cărți de călătorie, mi s-ar părea oarecum o impostură să trăiesc și să mă inspir din călătoriile altora. Fiecare călătorie, chiar și cea pînă la Brăila, așa cum spuneam, e pur personală. Totuși, mi-a plăcut enorm cartea de călătorie a lui Mirel Bănică, „Prin România – carnete de de drum”, mi se pare cea mai bună carte de călătorie românească a ultimelor decenii. M-a inspirat și să mă apuc de cartea mea de călătorie fictivă despre Aledonia.
– Faci călătorii literare? Ai cărți-model (nu ghiduri de călătorie, ci beletristică) în funcție de care îți planifici călătorii?
Pentru că mai nou toți ne uităm la Netflix, mă inspir mai mult din seriale, mi se par cumva mai „palpabile”. „Străina”, mai ales primul sezon (serialul nu mi-a plăcut în mod deosebit) mi-a făcut o poftă imensă de Scoția care a trecut pe o listă de locuri în care aș vrea să ajung în viața asta. Un alt serial de data asta produs de HBO – „Gentleman Jack”, m-a făcut foarte mult să-mi doresc să ajung la Shibden Hall despre care am înțeles că arată la fel ca atunci și se poate vizita. „Familia Shtisel” mi-a format o mică obsesie pentru Israel. Cred că, în zilele noastre, filmele și seriale sînt o modalitate mult mai directă de a promova anumite destinații decît cărțile.
– Știu că sună clișeistic, dar ce cărți ai lua (nu neapărat) pe o insulă pustie sau într-o călătorie în locul tău de suflet, fie că e vorba de o insulă grecească sau caraibiană, fie în Provence sau Veneția?
La cît de greu atîrnă cărțile în bagaj și la cît costă mai nou priority sau bagajul de cală, cred că cel mai înțelept este să nu iei cărți decît în format electronic. Sau să te familiarizezi cu cărțile din țara în care ajungi. La ultima mea călătorie în Franța, locuind într-un apartament care aparținuse cîndva unor bunici din familia unei prietene, am „citit” două cărți în franceză de prin anii 90 – una despre animale de companie, a doua despre cum să faci cel mai bun barbeque (cu poze).
– Cărțile tale îndeamnă la călătorii și spre ce orizonturi? Care dintre cărțile tale se potrivesc cel mai bine pentru a fi luate în concediu?
Ultima mea carte – „Vine vacanța cu trenul din Franța” este o carte despre vacanțele comuniste, așa că ce mai pot să zic? 🙂 E o carte itinerantă despre cum se comportă o familie obișnuită din anii 80 care își dorește să călătorească și să se simtă bine în vacanță, în condițiile de atunci. „O istorie secretă a Țării Vampirilor” conține din nou multe fragmente din călătoriile mele – este consemnat acolo inclusiv popasul de pe Dealul Negru unde opresc niște zmei-camionagii ca să bage cîte 40 de mitiei la burdihan.
– Unde vei călători vara asta, atât fizic, cât și literar?
Voi călători, în sfîrșit, după trei ani, mai mult fizic. Tocmai m-am întors dintr-o vacanță în Franța, la Aix-Les-Bains… am luat cu mine și ultima mea carte ca să vadă și ea cum e „să vină vacanța, cu trenul din Franța.” Mi s-a părut un moment special, pentru că pe vremea aia, în comunism, nici nu ne imaginam noi că ne-am putea petrece vacanțele în Occident, era o lume „interzisă”. Iar acum mă pregătesc să plec cu o rezidență literară Traduki în Albania unde voi merge pe urmele strămoșilor mei aromâni din familia Dedu care au emigrat în România la final de secol XVIII… e un research trip pe care mi l-am dorit dorit de ani buni pentru o carte de „recuperare” a istoriei personale. Iau cu mine deocamdată, Djuvara – „Aromânii – istorie, limbă, destin” și „Balcanii în secolul XX” de Oliver Jens Schmitt.
