Matteo Strukul este unul dintre scriitorii italieni de succes, atât în Italia, cât și în lume (cărțile sale sunt traduse în 40 de țări). Ba are succes chiar și în România, unde trei romane de-ale sale au fost traduse în ultimii ani la Editura Humanitas Fiction: „Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte”, „Michelangelo Ereticul” și „Dante. Enigma”. Am citit toate cele trei cărți apărute în traducere românească și am pregătit câteva întrebări mai ales în legătură cu acestea (și nu numai) în cadrul extraordinarului Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași 2022:
-Să începem prin a afla cine este Matteo Strukul. Știu că ai terminat Facultatea de drept și voiam să încep cu următoarea întrebare: Cum se împacă absolvirea Facultății de drept cu literatura?
Pentru a scrie romane despre Michelangelo, Dante sau Casanova, trebuie studiat un volum foarte mare de date. Și după ce ai studiat toată această mare de date, trebuie să le selectezi pe cele câteva pe care să le unești cu o povestire literară în așa fel încât cititorul să nu se plictisească. Această metodă am învățat-o practic din domeniul dreptului, pentru că ceea ce a trebuit să fac a fost să studiez foarte multe date, așa cum se face la Facultatea de drept, când studiem Codul civil, Codul penal etc. și trebuie să selectăm câte o definiție pe care să o legăm de celelalte. La fel, am folosit această metodă în cazul literaturii. Mulți alți scriitori au studiat dreptul, precum Robert Louis Stevenson, deci Facultatea de drept aduce noroc.
-Când ai decis să renunți la un job în domeniul juridic pentru a trece la cel de scriitor full-time?
Nu am decis foarte timpuriu, pentru că întâi am făcut facultatea, apoi am făcut un doctorat în domeniu, am făcut practica în avocatură și apoi mi-am dat seama că nu voiam să fiu avocat. Așadar mi-am dat seama destul de târziu, apoi am lucrat ca editor, în calitate de corespondent de presă pentru o editură care se ocupa de cărți de ficțiune și apoi, încetișor, am publicat primul meu roman.
Dar înainte de a devenit un autor full-time, care trăiește din scrierile lui și numai din ele, am avut nevoie de cinci ani și șase romane. Apoi, după ce am publicat „Medici”, am devenit scriitor full-time. Înainte de asta, trebuia să fiu editor, traducător, scriitor, deci uneam mai multe profesii legate de lumea editorială.
-Am citit în prezentarea ta că locuiești temporar și în România, în Transilvania. Ați scris, de asemenea, o trilogie de benzi desenate intitulată „Vlad”, bazată pe personajul istoric al lui Vlad Dracul. Este Transilvania un loc fecund pentru scris?
Am fost pentru prima oară în Transilvania în 2015 și am stat acolo câteva luni, în Cluj-Napoca, un oraș pe care-l iubesc foarte mult. Și acolo am fost pentru prima dată pentru că soția mea, Silvia, lucrează pentru o companie mică de producție cinematografică, fiind scenaristă, și am fost la TIFF. Ne-am simțit foarte bine la acest festival minunat, iar eu scriam în acel moment un roman intitulat „Cavalerii din Nord”, care încă nu a fost tradus în limba română și care povestește istoria câtorva cavaleri teutoni, care merg să apere ultimul avanpost rămas al Ordinului teuton din Siebenbürgen (Transilvania) împotriva atacurilor ungurilor și cumanilor. Așadar, am studiat mult istoria Transilvaniei din acea perioadă pentru că, după TIFF, am rămas acolo pentru 3-4 luni. Am publicat romanul respectiv și apoi m-am reîntors în Transilvania când am scris trilogia despre Vlad; am revăzut Clujul, am văzut Brașovul, Sighișoara, Curtea de Argeș din Valahia; așadar, am văzut foarte multe orașe, cu excepția Bucureștiului.
–A avut succes seria „Vlad” în Italia?
A avut un succes moderat în Italia, dar a avut mai mare succes în Statele Unite, fiind tradusă în limba engleză, mai ales că editorul american a făcut publicitate mai bună decât cel italian. Sper să existe și un editor român care să publice seria, mai ales prin intermediul tău și al celorlalți oameni cu care am vorbit în aceste zile la Iași. Dracula e o metodă de marketing turistic pentru România, iar dacă seria va fi publicată în România, mă voi întoarce la FILIT, la Iași.
-Primul roman apărut în România a fost cel consacrat lui Casanova. Ați plasat parțial, de altfel, acțiunea chiar în Transilvania. Are la bază vreun fapt real sau este doar o licență poetică?
Da, pentru că sunt îndrăgostit de Transilvania. Există un fapt real și voi povesti acest lucru mai clar în următorul roman pe care-l voi publica, cel consacrat lui Canaletto, care trebuie să rezolve împreună cu alte personaje niște crime, deși nu dorește asta, și se va confrunta cu un asasin care simulează mușcătura unui vampir, deși nu este un vampir. Iar Canaletto și celelalte personaje care investighează împreună cu el trebuie să studieze figura vampirului, a strigoiului în secolul al XVIII-lea în Europa. Este un fapt care s-a întâmplat în realitate, pentru că în satele din acest secol din România, Serbia, Ungaria, Polonia, care făceau parte din Imperiul Austro-Ungar, fuseseră cazuri, potrivit folclorului local, de așa-ziși renăscuți, reînviați, astfel încât împărăteasa Maria Tereza a Austriei l-a trimis pe medicul de la curte să investigheze aceste cazuri de vampirism, pentru a putea demonstra că vampirii nu existau. Iar în 1755, a publicat un edict împotriva vampirilor, document istoric, pentru că, la jumătatea secolului al XVIII-lea, se răspândise o psihoză împotriva vampirilor în Europa de Est. Există chiar un călugăr, Augustin Calmet, care a scris un Tratat de vampirologie. Așadar, Transilvania chiar are legătură cu acest fenomen.
Eu încerc să povestesc aspectul folcloric al acestuia, al poveștilor locale, al legendelor, dar nu e fantezie precum în cazul lui Bram Stocker.
-Într-un interviu spuneai că Giacomo Casanova făcea marketing pentru el însuși. Este el un precursor al marketingului modern?
În mod sigur. Și o făcea bine, pentru că, dintr-un anumit punct de vedere, toată lumea îl cunoaște pe Casanova, fiind singurul care a fost capabil să evadeze de la Piombi, închisoarea Palatului ducal din Veneția. Și se pare că, într-o singură noapte, a reușit să ajungă călare de la Veneția la Bolzano, ca și cum ar fi luat Ryan Air. Și toată lumea vorbea despre această fugă extraordinară. Toți vorbeau despre cum femeile îi cădeau la picioare, pentru că el scria despre faptul că a avut atât de multe femei. Dar în acest fel a apărut informația că el era un misogin. În schimb, citind cu atenție cele 4.500 de pagini ale autobiografiei sale (și nu cred că prea multă lume le-a citit în realitate!), se poate descoperi că el a fost îndrăgostit de unele femei. Și, în acest sens, nu și-a făcut prea bine marketing pentru el însuși. Poate dacă și-ar fi admis mai mult sentimentele, ar fi fost considerat o persoană cu o mai puternică profunzime sentimentală, emoțională. Deci ceea ce am încercat eu a fost să-i restitui ceea ce el însuși și-a anulat.
-Ați accepta o „propunere indecentă” precum cea oferită lui Casanova?
Dacă n-aș fi fost căsătorit cu mult timp în urmă, poate că da. 😀
-„Michelangelo ereticul” a apărut în traducere românească în 2021 și are în centru o perioadă controversată din istoria Europei centrale, aflată la granița dintre catolicism și protestantism. Poate fi considerat acesta ca romanul unei crize, o criză morală prin care artistul trece la vârsta maturității târzii?
Da, criza este legată de faptul că Michelangelo lucrează pentru papalitate, iar papalitatea în acea perioadă, la jumătatea secolului al XVI-lea, este puternic compromisă în rolul ei spiritual, din cauza unei serii de comportamente inadecvate din partea unor papi – desfrâul, vânzarea de indulgențe, nepotismul etc. Pentru papi, era normal să aibă opt-nouă copii, care nu este foarte normal, având în vedere că aceștia, cel puțin teoretic, ar trebui să practice castitatea. Este unul dintre motivele pentru care apare, prin tezele de la Wittenberg, Reforma protestantă, care însemna, dacă reducem la sinteză această reformă, excluderea intermediarului, a Bisericii, între om și Dumnezeu. În timp ce prin Contrareforma din anii 40 a secolului XVI-lea, Biserica catolică romană își reafirmă rolul central în relația dintre comunitatea creștină și Dumnezeu. O face atât de puternică încât instituie Sfânta inchiziție romană, condamnând la ardere pe rug o mulțime de persoane.
Michelangelo lucra în acea perioadă tocmai pentru unii dintre acești papi, cum ar fi Iulius al II-lea, și se întreabă cum poate el să lucreze, fiind foarte credincios, pentru acești oameni care ar trebui să-l reprezinte pe Dumnezeu pe pământ și, de fapt, fac cu totul altceva. În plus, o cunoaște pe Vittoria Colonna, o doamnă profund pătrunsă de valorile spirituale, care face să fie admis în cercul Spiritualilor, condus de cardinalul Pole. Și această intrare a lui în ceea ce a fost definită drept secta Spiritualilor îl face să fie luat în colimator de Sfânta Inchiziție. Iar romanul prezintă și acest tip de criză.
–La sfârșitul tuturor romanelor traduse în limba română, există explicațiile autorului, Nota autorului, despre cărțile consultate, arhive, care sunt personajele reale și care sunt imaginate de scriitor. Cât adevăr și câtă ficțiune există în romanele tale. Există oare o proporție de aur?
Este dificil să dau un procent. Aș putea spune că, de exemplu, componenta de aventură din Casanova poate că o depășește pe cea istorică, în timp ce în Michelangelo și Dante sunt romane istorice cu ceva aventură. Aș putea spune că romanul despre Casanova este un roman de aventuri, în timp ce Michelangelo și Dante sunt romane istorice.
-Cel mai recent roman tradus în limba română, „Dante enigma”, a apărut chiar în această lună la Editura Humanitas Fiction. Câte enigme are Dante în conștiința contemporanilor? Au trecut mai mult de șapte secole de la existența lui Dante – se cunosc multe date istorice despre Dante sau are și enigme în biografia sa?
Există, desigur, enigme. De exemplu, un lucru în privința căruia au discutat mult dantiștii, cei care au studiat opera lui, este această tendință pe care o are Dante de a leșina, de a-și pierde cunoștința, de a avea coșmaruri. Există două școli de gândire: unii spuneau că Dante avea epilepsie, alții susțin că după campania militară între Florența și Arezzo, Dante ar fi trăit atât de multe traume din cauza a ceea ce a văzut, încât suferea de un șoc post-traumatic provocat de război. Iar acest lucru îi provoca această serie de leșinuri, de pierderi de cunoștință, de coșmaruri.
Apoi puțină lume știe că Dante a luptat în război. Se spune că era în prima linie la Campaldino, dar senzația este că era din întâmplare acolo, în timp ce istoricii spun că Dante a luptat efectiv timp de trei ani, că a participat la toate bătăliile care au marcat războiul dintre Florența și Arezzo. Era banal, Florența trimitea la război toți bărbații între 15 și 70 de ani. Nu e ca și cum el ar fi fost dotat în mod special pentru război, foarte bine că a supraviețuit.
-Romanul despre Casanova este situat în Veneția secolului al XVIII-lea, cel despre Michelangelo în Roma secolului al XVI-lea, iar cel despre Dante în Florența secolului al XIII-lea. Cât de complicat este să reconstitui o perioadă, un oraș, o Florență din secolul 13?
Este dificil, trebuie cu siguranță să aduni o serie de date și de informații, prin studierea textelor din perioada respectivă; de exemplu, Istoriile florentine ale lui Machiavelli, cele privind familia de Medici sau cronicile lui Dino Compagni pentru bătălia de la Campaldino. Sau, în cazul Veneției, există o carte foarte frumoasă despre acest oraș, La Repubblica del Leone, a lui Alvise Zorzi. Se studiază foarte multe eseuri istorice și foarte multe texte istorice din perioada respectivă, care presupun studierea în bibliotecă a unor documente, cum ar fi în Biblioteca de la Vatican. Apoi trebuie să existe discuții cu specialiștii, dar se și merge efectiv în locurile respective, în orașele care au păstrat în multe locuri informații istorice.
De obicei, dimineața lucrez la o carte, iar după-amiaza fac cercetări pentru următoarea cartea. Trebuie să lucrez la două lucruri în același timp.
-Ce urmează după ce v-ați concentrat în ultimii ani asupra unor figuri istorice importante italiene? Veți continua cu personalitățile italiene sau aveți în minte și un personaj născut în altă țară, aparținând unei alte culturi?
Nu, pentru că sunt încă atât de multe personalități italiene despre care trebuie să scriu. Mi-ar plăcea să fac un roman mare despre Vlad Țepeș, iar acum am început să mă interesez despre personalitatea lui Ștefan cel Mare, dar nu știu ce succes ar putea avea în Italia. Un alt personaj pe care îl antipatizez, dar care este interesant este Matei Corvin.
Mi-ar plăcea, dacă ar exista un editor român care să creadă în acest proiect, să fac o saga, un roman epistolar, cu personalitățile române din secolele 15-16, precum Matei Corvin, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare.
– Mai este prizat romanul istoric în prezent?
Sigur că da, romanele mele sunt publicate în prezent în 40 de țări din lume. Și senzația mea este că, în Italia cel puțin, autorii de romane istorice sunt cel mult 20-30. Ca să scrii roman istoric, trebuie să cercetezi foarte mult și, de foarte multe ori, literații, cei care fac literatură angajată, nu trebuie să studieze prea mult. Și unii ne spun nouă că facem literatură comercială!
Cred că romanul istoric, în general, se reîntoarce să aibă un foarte mare succes. Cum spuneam și ieri, la un eveniment FILIT, Antonio Scurati a scris un roman-trilogie despre Mussolini intitulat „M.”, care a câștigat foarte importantul premiu Strega, iar acum se face un serial de televiziune pe baza acestui roman. Romanul istoric este în topuri, vinde foarte mult, are foarte mulți cititori.
– Ce romane contemporane italiene citiți și ne puteți recomanda?
Paolo Cognetti cu „Cei opt munți” și „Fericirea lupului”; bunul meu prieten Lorenzo Marone, publicat la Editura Humanitas Fiction; trilogia lui Antonio Scurati, o frescă a Italiei într-o perioadă nu foarte fericită, dar cu siguranță o reușită culturală; Stefania Auci, care are mare succes cu romanele sale despre Sicilia; Marilu Oliva, cu romanul despre Odiseea povestită de Penelopa, Circe etc.
– Ce mai face echipa de fotbal din Padova, locul unde te-ai născut?
Rău, este o echipă care nu câștigă niciodată, acum este undeva în Serie C. Nu sunt pasionat de fotbal, ci de tenis, ski și hochei pe gheață.
–Atunci să lămurim următoarea dilemă: Federer sau Nadal?
Federer. Dar idolul meu este Andre Agassi. Iar la feminin, aș alege Steffi Graf, Serena Williams, Gabriela Sabatini.
– La final, o întrebare despre FILIT: cum ți se pare festivalul de la Iași?
Îmi place foarte mult, mi se pare că este organizat foarte bine. Mă bucur că este un festival de literatură ȘI de traducere, ceea ce este foarte important. Romanele mele sunt traduse de Gabriela Lungu, care este profesoară la Universitatea din Cluj-Napoca, o traducătoare extraordinară, cu care sunt în permanență în contact, pentru că atunci când trebuie să traduci un autor italian care scrie despre lucruri care s-au întâmplat în secolele al XIII-lea-XIV-lea, este foarte complicat pentru traducător să redea acea lume. Iar Gabriela Lungu e foarte bună. Știu că anul trecut romanul despre Michelangelo s-a vândut foarte bine în România, cred că a fost pe locul opt în topul vânzărilor la Editura Humanitas Fiction, iar meritul este al traducătoarei Gabriela Lungu.
(Sublinierile ne aparțin. Fotografii de Romina Hamzeu, LibHumanitas.ro, FILIT Iași.
Mulțumesc Gabrielei pentru traducere)
