Cel mai recent volum al lui Liviu Drugă a apărut chiar în această lună, la Editura Paralela 45. ”Jurnalul unui căpcăun român” continuă conceptul de literatură aberantastică, început odată cu ”Ceasornicarul dansator”, volumul său din 2012, având ca personaj central un căpcăun, care trăiește și este acceptat în lumea oamenilor și ne oferă această experiență prin intermediul propriului jurnal. Eram curios cum vede Liviu Drugă evoluția scrierilor sale și cum poate explica această literatură modernă și, în același timp, inedită, pe care o promovează, așa că l-am luat la întrebări. Mulțumim pentru răspunsurile detaliate!
-Liviu, după ”Ceasornicarul dansator”, iată că a venit ”Jurnalul unui căpcăun român”. De unde această aplecare pentru ”literatura aberantastică”?
Pentru mine, a face literatură din reprezentarea realităţii exact aşa cum se arată nu va fi de ajuns niciodată. Deci am luat absurdul cotidian şi l-am combinat cu fantasticul. Atât aberantul / absurdul, cât şi fantasticul nu pot exista decât alături şi în comparaţie cu normalitatea, cu firescul vieţii. Nu poţi să extinzi un teritoriu, dacă nu cunoşti în profunzime resursele spaţiului pe care îl ai in posesie. Aşa cum nici nu îl poţi extinde, dacă nu stăpâneşti cum trebuie uneltele din dotare.
Poate sună preţios, dar aberantasticul e o modalitate de a explora lumea din alte unghiuri. Aberantasticul e o cale spre cunoaştere. Însă trebuie să ai un minim de antrenament intelectual pentru te bucura de propunerea mea şi o mare deschidere către ludic şi umor. Să îţi răspund totuşi şi la întrebarea ta de unde vine această aplecare către ”literatura aberantastică”: dintr-o reverenţă în faţa imaginaţiei.
–Am mai discutat despre acest concept – ”literatura aberantastică”, dar au trecut de atunci peste șase ani. Ai avut precursori, dar ai spus că te și diferențiezi de aceștia. Cum privești acest subiect după atâta timp? S-au inspirat și alți autori de la tine? Ce ecou a avut acest concept?
După atâta timp, subiectul a rămas neschimbat. Conceptul nu a avut aproape niciun ecou. Şi nici nu avea cum să aibă după puţinele recenzii pe care le-a primit ”Ceasornicarul dansator”. Mi s-a spus de la început că nu va avea priză imediat conceptul, nici eu nu mă aşteptam să aibă… Trăim doar într-o lume mulţumită cu lucruri tot mai banale de la o zi la alta. Glumiţele şi jocurile facile de cuvinte au ajuns azi dovezi de mare profunzime. Explozia de seriale tv contribuie la gânditul ”în serie”. Ce încerc eu prin scrisul meu este tocmai să ucid cu sânge rece şi programatic gândirea-în-serie.
-Cum se scriu textele aberantastice? Vin de la sine sau se lucrează mult și ”chinuit” asupra lor?
Văzut din afară, s-ar putea crede că amestecul absurd-fantastic oferă o libertate de mişcare narativ-stilistică foarte mare. Aşa este, iar lucrul acesta îmi creează mereu un sentiment de mare bucurie. Însă, în acelaşti timp, este vorba şi de un incredibil efort de ordonare, de structurare a scenelor şi a ideilor. Unele vin gata aranjate, pentru altele trebuie să alerg înainte şi înapoi, adăugând sau anulând detalii. ”Chinul” intervine pentru că trebuie să ofer întregului (chiar dacă uneori pe bucăţi) coerenţă şi fluenţă. Recunosc, cititorii mai puţini obişnuiţi cu abordările neconvenţionale în artă au nevoie de acestă coerenţă şi de o legitate pe care să o regăsească uşor în lumea lor.
-De ce ai simțit nevoie să ordonezi romanul într-o formă cronologică, datată, sub forma unui jurnal?
Tocmai din motivul menţionat mai sus. Descrierea cronologică induce o coerenţă, structurează. Să ţii un jurnal constituie un lucru normal într-o lume ”anormală” precum cea din romanul-jurnal şi contribuie astfel la echilibrarea balanţei firesc-nefiresc. Deşi ”nefiresc” este un cuvânt pe care nu ar fi trebuit să îl folosesc aici, pentru că marele meu efort scriind această carte a fost să ofer cititorului un univers aberantastic unde lucrurile se petrec firesc.
-Apropo, tu ții vreun jurnal? (Și, dacă da, te gândești să-l publici vreodată?)
Nu ţin. 1) Nu aş avea timp. 2) Duc o viaţă obişnuită, şi atunci rezultatul ar fi un jurnal al ideilor. Iar ideile, în măsura în care mă voi dovedi îndeajuns de dibaci, încerc să le pun în ce scriu.
-Ai avut un plan bine stabilit când ai scris acest volum și l-ai respectat sau, dimpotrivă, te-ai lăsat furat de peisaj, precum personajul tău?
Aici e cam complicat de răspuns. La început, a fost doar ideea unui personaj extraordinar care se comportă obişnuit într-o lume pe jumătate (pe sfert?) obişnuită. Nu ştiam prea bine ce să fac cu el, îl lăsam doar să îşi trăiască viaţa, descoperind odată cu el lumea stranie-firească în care se desfăşura. Apoi au apărut alte personaje care au crescut conflictual în jurul lui. După prima treime am început să strâng frâiele. Aşa credeam atunci, însă câteva personaje s-au cerut şi mai fantaste şi mai complexe decât le gândisem intiţial, iar unele întâmplari la care am ţinut tare mult au dispărut după o vreme.
În acest punct poate este momentul să menţionez intervenţia editorului Cosmin Perţa. După ce a citit, m-a sfătuit să mai periez manuscrisul. Evident că nu mi-a picat bine… 🙂 Timp de un an şi ceva, printre picături, din lipsă de timp, l-am ”periat”. Acum mă bucur că am făcut-o şi îi mulţumesc lui Cosmin Perţa: în primul rând, personalitatea lui Unu Căpcăunu este şi mai bine definită, iar cartea a căpătat o structură mai solidă şi o fluenţă net superioară.
-Care e diferența dintre căpcăuni și oameni, cu referire la romanul tău?
Unu Căpcăunu (nume şi prenume) nu are absolut nici o legătură cu eroul cunoscut din poveşti sau din filme. Nici una! Arată şi se comportă ca un om obişnuit, doar că are două perechi de ochi (pe una o deschide doar în situaţii excepţionale) şi multe însuşiri aparte. E o fiinţă mai curând retrasă, cu suflet bun, empatică, deşi specia căpcăunilor e plină de nenorociţi, după cum vor descoperi cititorii jurnalului său.
-Se simte căpcăunul tău ca aparținând acestei lumi, dominată de oameni? Sau este total detașat, este prezent aici doar fizic?
Oho, Unu este foarte prezent în lumea lui. O lume dezvoltată mai ales din universul Bucureştiului, dar şi din spaţii de care nu aţi auzit până acum. Aş putea să vă garantez că straniile lumi descrise în carte există, dar nu mă veţi crede, ceea ce e normal. 🙂 Unul dintre scopurile majore ale acestui jurnal este tocmai de a aduce la cunoştinţa oamenilor aceste lumi. Fără să dau detalii, trebuie să spun că LECTURA Jurnalului reprezintă singura cale de acces spre acele spaţii necunoscute oamenilor. De altfel, Literatura constituie un aspect important al cărţii.
-Temerile și frământările căpcăunului cu privire la viitorul său roman sunt tipice oricărui scriitor?
Nu prea. În primul rând pentru că nu e un scriitor tipic. Şi, cum ziceam mai sus, jurnalul lui e o poartă spre cunoaştere pentru oameni. Căci nu degeaba cartea începe aşa: Dacă poți citi aceste rânduri, ai ceva de căpcăun în tine. Nu te panica, totul e sub control! Dacă n-ai fi avut nici o fărâmă de căpcăuni în tine, ai fi citit o cărticică generată de un soft cu titlul „Calea spre succes. Cum să câștigi și să nu pierzi“.
-Are vreo semnificație metaforică faptul că maimuțele sunt, în romanul tău, cele mai religioase ființe? De ce ai ales această transfigurare?
Muritor fiind, omul comod – adică 99,99% dintre semenii noştri – este condamnat la credinţa în zei. Am înţeles asta de mic. Când credinţa se transformă în circ, ea trebuie expusă şi criticată. Expunerea maimuţelor credincioase în cartea mea are în primul rând funcţie narativă: aveam nevoie de o diversitate cât mai mare de specii care să populeze lumea romanului.
-Am văzut în anumite capitole din ”Jurnalul unui căpcăun român” ceva similitudini cu poveștile din ”1001 nopți” sau cu Decameronul. A fost o idee premeditată să alegi ca un personaj să citească mai multe povești/texte în interiorul unei povești?
Nu. Dar acum că mă întrebi, tind să îţi dau dreptate legat de asocierea cu Decameronul, dar este un Decameron cu poveşti scrise. Muşterii din cârciuma ”Bosonul Vesel” îi dau lui Unu să citească textele lor.
-Simți câteodată dorința sau nevoia să te introduci ca personaj în textele tale?
Liviu Drugă, ca autor al cărţii ”Ceasornicarul dansator”, există în ”Jurnalul unui căpcăun român”. Apare şi un personaj din cartea ”Ceasornicarul dansator” care are o problemă cu autorul de aberantastice Liviu Drugă. Literatura lui Liviu Drugă se bucură de mare trecere în rândul pinguinilor imperiali şi pare să reprezinte o soluţie chiar pentru o tânără secretară sexy care suferă nişte transformări ce m-au uimit şi pe mine când le-am scris. 🙂 Cu toate acestea, Liviu Drugă din ”Jurnalul unui căpcăun român” nu are nici o legătură cu Liviu Drugă care răspunde întrebărilor tale.
-Ai vreodată senzația (sau poate dorința?) că poți schimba destinul unui om prin scrierile tale, așa cum ai făcut-o în cazul pesonajului tău, Petru alias Ciripel?
Îţi răspund povestind o întâmplare. Citeam, pentru a doua şi ultima oară, din ”Ceasornicarul dansator” într-un cadru organizat, în anul lansării. Au fost lecturi înainte şi după mine. S-a oferit cam aceeaşi cantitate de aplauze pentru fiecare lectură. La mine au fost cele mai pirpirii şi mai mult din politeţe presupun, dar un tip din sală s-a ridicat în picioare şi a aplaudat tare, fără să îi pese că putea părea penibil: ”Bravo, nene! În sfârşit, altceva!” Deci există oameni ce pot fi influenţaţi de scrisul meu. În ce măsură şi sub ce formă, mă tem că este mult prea devreme să mă pronunţ.
-Cum ai caracteriza romanul tău: utopie, distopie sau poveste de dragoste?
Nici una dintre caracterizări luate în parte nu e suficientă. Nu e vorba nici de o lume minunată, nici de una urâtă. Povestea de dragoste, chiar dacă există, se arată mai mult ca una din liniile-suport ale naraţiunii. Eu am scris cartea, da? De acum să îşi bată şi alţii capul cu ea, caracterizând-o, desfiinţând-o, iubind-o sau rămânând muţi… 🙂
-Cum vezi evoluția volumelor tale de la ”Ceasornicarul dansator” la ”Jurnalul unui căpcăun român”?
”Jurnalul” este mult mai bun, fără îndoială. Aici, firescul şi nefirescul sunt mai bine dozate, absurdul e mai uman, deci mai accesibil, personajele sunt mai multe, mai colorate şi mai diverse. Având un spaţiu de joc mai mare, am putut genera conflicte mai complexe şi mai spectaculoase.
-Ce pregătești după ce te-ai concentrat, într-un fel sau altul, în ultimii ani, pe literatură aberantastică? Te mai gândești la același tipar sau la altă formă de literatură?
Dacă timpul îmi va permite, până la finalul anului aş vrea să termin ”Cartea Marchizului Cordel” (titlu de lucru). E un volum de poezie, cu inflexiuni aberantastice. Apoi sper să am suficientă energie şi avânt 🙂 să mă reapuc de o carte la care ţin foarte mult, începută acum vreo 11 ani, dacă nu mai mult. ”Concert în Si Bemol pentru Câinele Pământului” trebuie rescrisă de la zero. Nu exclud posibilitatea să fac din ”Concert…” un fel de continuare la ”Jurnalul unui căpcăun român”. Vom vedea.
-Mulțumim, Liviu Drugă!
(Sursă fotografii: Editura Paralela 45, pagina de Facebook a autorului. Sublinierile ne aparțin.)
