Indignari saptamanale

Trei reflexii ale realităţii româneşti

1. Sunt sigur că românii sunt lideri europeni la înjurat. Nu ştiu cum s-ar putea stabili un astfel de clasament, cum ştiu eu că spaniolii sau grecii (mai ales în condiţiile grele actuale) nu înjură mai mult decât noi. În mod sigur în spaţiul francofon nu se înjură la fel de intens. Avem o pasiune a înjuratului. O facem cu sârg, cu plăcere, cu o constanţă uimitoare care dă întreaga măsură a proastei creşteri, tendinţă care parcă s-a accentuat în ultimii 20 de ani.

Cu toate că normal ar fi fost ca în libertate, în democraţie, în prosperitate materiala ( faţă de regimul penuriei ceauşiste) procesul să fi fost invers, buna creştere şi buna cuviinţă să progreseze. Înjurăm orice şi pe oricine, chiar şi pe bătrânii care în curând ne vor părăsi lumea şi ţara. Nu avem nici o limită. În plus, registrul înjurăturilor a evoluat spectaculos învârtindu-se scrabos în jurul componentelor sexuale care par a domina înjurătura românească contemporană.

Ura faţă de preopinent este atât de mare încât acesta trebuie umilit cât mai profund, categoric, de aceea demnitatea este prima redută care trebuie cucerită. Iar omul înjurat radical, ca la carte, folosind înjurăturile xxx are demnitatea destabilizată. Este supus tentaţie de a răspunde în acelaşi registru, egali în aceeaşi mocirlă în care însă cine poate da şi primi mai mult, baga si suge câştigă. Cu surprindere am constat că înjurătura urâtă a ajuns un fel de salut între amicii de cartier, cel astfel înjurat nu se supără, dimpotrivă, răspunde şi el cu una identică.

Nu degeaba Ibrahimovici a fost învăţat de la amicul Mutu, pe vremea când jucau împreună la Juventus, nişte înjurături simpatice de mamă. Nu sunt sigur daca această recrudescenţă a înjurăturilor din ce in ce mai hard nu este datorată şi distrugerii spaţiului urban din România, necivilizării maselor rurale aduse să înlocuiască elita masacrată sau încurajată să părăsească raiul comunist. Iţi e imposibil sa plasezi triburi de injuratori de profesie in nuvelele lui Sebastian chiar daca in mod sigur nici societatea interbelica nu era scutita de folosirea lor. Dar parca nu erau pe toate drumurile si-n toate gurile. Dacă păcatele ne vor fi contabilizate şi plecând de la înjurăturile rostite într-o viaţa mă tem că suntem pierduţi.

Smecheras in Dacie

2. Obsesia autovehiculelor de marcă, a schimbării lor cât mai dese, goana lor pe şoselele peticite ale patriei, reproduce de fapt scara socială din România. Cu cat ai o maşină mai scumpă şi mai puternică cu atât se presupune că eşti mai bogat, mai influent, mai fericit, cu mai mult succes la noile fete / adolescente, experte în maşini (fetele de pe vremea noastră aveau dificultăţi în a deosebi o Dacie de o Ladă şi asta spune ceva despre evoluţia materialismului nedialectic feminin din România) căci ai bani mulţi care îţi permit să îţi expui puterea, cum altfel, decât pe şosea, pe străzile oraşelor. De aceea uneori maşina puternică oferă iluzia şoferilor că sunt absolviţi de respectarea regulilor de circulaţie.

No Job, No Food, No Clothes

3. Nu trece zi sa nu observ câte o persoană afectată într-un grad mai mare sau mai mic, nu sunt specialist să o constat medical, de nebunie. Cum îţi dai seama? E suficient să-i asculţ şi numeri pe cei care vorbesc singuri pe strada. Uneori se ceartă cu un duşman invizibil, alteori par a avea nevoie de un martor prietenos la durerea lui ( a fost înşelat cu un teren sau familia i-a luat casa sau fiul l-a dat afara din apartament, pensia este prea mica pentru a acoperi cheltuielile minime de întreţinere dar aia care au furat combinate şi flote unde ie etc).

Paradoxal, într-o ţară atât de mult timp dominată de stânga şi, în ultimii douăzeci de ani de aşa-zisa social-democraţie românească (putredă, ştim bine) există atât de mulţi oameni de care nimănui nu-i pasă, dispensabili, dispreţuiţi. Mă gândesc că poate vorbesc si se cearta cu însuşi bunul Dumnezeu, singura mângâiere care le-a mai rămas într-o lume care le-a zdruncinat minţile.

Alte trei motive pentru a decreta că România este o ţară trista.

Articole similare

Marele Gatsby, de F. Scott Fitzgerald

Codrut

Umbrele lui H.G. Wells (II)

Codrut

Retour de l’URSS : Suivi de Retouches à mon Retour de l’URSS, de André Gide (I)

Codrut

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult