Posibilitatea de a fotografia a devenit fascinanată si eliberatoare pentru omul postmodern de astazi, caci o poate face cat de mult are el chef, fără restricţii, nelimitat. Dezvoltarea fara precedent a tehnologiei i-a permis si i-a adus (şi) această împlinire fenomenală şi transcedentală, în acelaşi timp: capacitatea de a atinge de la distanţă eternitatea. De a se păstra. La nivel de masă, căci până în secolul trecut, după trecerea pe acest pamant a milioane şi milioane de destine umane, nu rămânea mare lucru, poate câteva fotografii de carton înrămate, fotografii standard, caci familia se încolona şi se îndrepta catre instituţia fotografului doar cu prilejul unor evenimente speciale (naşterea unui nou copil, căsătoria etc.), neavand posibilitatea tehnica de a se fotografia de mii si zeci de mii de ori în toate ipostazele comune şi atât de banale ale vietii.
Oamenii erau foarte seriosi şi rigizi atunci când erau prinşi in cadru, nu-şi permiteau giumbuşlucurile de astăzi. Ludicul era greu de conceput. A te fotografia reprezenta un eveniment major. Asta nu inseamna ca si acel om din trecut nu ar fi dorit să fie surprins in cat mai multe ipostaze ale vietii sale pentru a transmite imaginea si viata lui, asa cum au fost. De altfel, cei care si-o permiteau comandau pictorilor autoportrete pe care le inramau si atarnau in salile castelelor. Stim, exploatatorii maselor, dusmanii de clasa.
Dar de ce o facem, totusi? A qui bon? Cui prodest? Celebri au ramas turistii japonezi de acum 3-4 decenii care, avand si posibilităţi tehnologice avansate, au reprezentat primii exponenţi ai fenomenului. Fotografiem totul pentru ca instinctual stim ca fotografia initială şi primordială avea acea putere fantastică de a ne supravieţui. Erau semnale, ancore pe care le aruncam in fundul oceanului uitarii. De aceea şi furia actuala de a fotografia totul şi de a nu lăsa ne-captat/ne-capturat nimic, nici cel mai mic eveniment personal sau profesional. Parca pregatim dosare masive, foarte stufoase mai ales pentru Judecata de Apoi, ca şi cum Dumnezeu, uituc din fire, ar avea nevoie de dovezile noastre pentru a ne oferi un verdict drept. Probabil ca si departarea de credinta crestina şi de credinţe în general oferă o explicaţie pentru avântul fotografic al umanităţii: dacă nu mai credem că El poate reţine momentele, o facem noi pentru sau în locul Lui. Noi ştim mai bine! În plus, s-a dezvoltat şi această tehnică fantastică ce poartă un nume predestinat Photoshop prin care se poate îndrepta realitatea nedreapta (deh, prea mult junk food strică imaginea!), înfrumuseţându-se aspectul fizic.
Din altă perspectivă, cu cât fotografiem mai mult avand iluzia ca lasam mai multe semne ale trecerii noastre pe acest pamant, cu atat contribuim la inflaţia fantastică de clişee. Vom avea atâtea foldere încât ne vor trebui 3-4 bătrâneţi tihnite pentru a le trece în revistă. Si apoi, oare de ce pastram aceste zeci de mii de fotografii? Aceasta este întrebarea fundamentală. Doar pentru a ne amărî la bătrâneţe si pensie, pentru a trăi în viitor cât mai mult în trecut? Pentru ca omului ii este atat de caracteristica nostalgia după şi pentru trecut. Liberalizarea fotografiei face parte din războiul aparenţei pe care rasa umană îl duce înverşunată. Daca inainte vreme se putea vorbi despre o reală artă fotografică, noile tehnologii au permis întregului popor care-şi permite un aparat de fotografiat la un preţ rezonabil să aibă acces la ea şi să-şi aroge calitatea de mare fotograf. Cine dintre noi nu ar putea organiza în următorul minut o expozitie foto?
O remarca: Facebook, dar şi celelalte reţele de socializare ar muri probabil a doua zi dacă s-ar interzice postarea fotografiilor care au, de departe, cel mai mare succes. Nici un text scris nu poate avea forţa de propagare a fotografiei. Textul presupune elaborare, rigoare, corectură, reflecţie de care prea putine persoane mai sunt capabile în această lume grăbită, în timp ce absolut oricine poate sa-si faca o poza pe care o poate posta rapid. Studiind fenomenul, avem personala impresie că se trăieşte pentru a se posta poze, orice eveniment, oricât de nesemnificativ, putând şi trebuind fi muls din toate unghiurile posibile, exploatat până la cea mai mică ipostază a fripturii din farfurie, zâmbetului fugar, unei ultime raze de soare primăvăratic. In plus, poza trebuie arătată întregii comunităti virtuale pentru că dovedeşte fără putinţă de tăgadă că am fost acolo (Et in Arcadia ego!), fiind un instrument de stârnirea geloziilor (ah, eu nu am fost -încă-acolo, dar trebuie neapărat să-mi îndrept roţile maşinii). Pentru că fotografierea incumba si un aspect narcisist clar, de unde si moda selfi-urilor, adoptata chiar si de Barack Obama. Am descoperit ca producatorii ce pot face altceva decat sa vina întru întâmpinarea pieţei şi cererii: „Mai multe companii, în special din Asia, au pus deja în vânzare astfel de beţe/selfies stick pe care se poate atasa telefonul mobil sau camera foto.”
Fotografiem pentru a posta sau postăm pentru că fotografiem? Am ajuns sclavii fotografiei-fotografierii?