Sharuiala finală

Lumea a luat-o puţin razna. Se concentrează din ce în ce mai mult pe o noţiune de mare efect, perfect altruistă şi vocală: sharuirea, un neologism barbar şi fortat de la verbul englez to share, dar care cunoaşte un mare succes, pe care ar fi necinstit să i-l negăm. Termenul vine de pe Facebook, dar avem impresia că incepe, tiptil, să caracterizeze întregul spaţiu public. Există mai multe forme de sharuială.

Sharuiala telefonică (telefoniada). În maxi-taxi sau autobuz jumătate din pasageri vorbesc la telefon. Uneori zeci de minute, împărtăşind cu toţi ceilalţi călători diversele aspecte neinteresante ale vieţii lor. Obosind o minoritate, încântând o majoritate care plictisindu-se, preferă să miroasă rufele murdare ale celuilalt. Voyeurism-ul banal al vieţii noastre. Se ceartă cu iubitul, dau sfaturi bunicilor rămaşi acasă cu copilul, dau indicaţii preţioase celor rămaşi la birou, fac declaraţii de iubire, îşi controlează copilul. Se vorbeşte mult, prea mult, excesiv de mult, acesta fiind unul din beneficiul scăderii până la aproape de ridicol a costurilor cu telefonia mobilă. Acum, abonamentele cu mii de minute incluse, sute de mesaje, aplicaţii peste aplicaţii sunt banale spre deosebire de începuturile telefoniei mobile când acestea erau scumpe. Determinându-i şi pe oameni să devină scumpi la vorbă. Să transmită doar un mesaj clar, concis. Cele trei secunde netaxabile. Sunt la ceas. Acum, petrecerea orelor cu telefonul la ureche este ceva comun şi normal. Propun să ne fie implantat direct în creier cipul prin intermediul căruia să ascultăm muzica, să vorbim la telefon, să accesăm email-ul şi să postăm pe reţele de socializare. Cu cât telefoanele devin mai sofisticate, cu atât ele ne devin indispensabile (am înţeles că unele s-ar numi chiar android! Ceea ce dovedeşte din plin dorinţa lor, a telefonelor, de a ne înlocui pe noi, oamenii). Vorbim la ele, accesam, postam, ascultam, vizionăm, stăm cu ochii ore în şir în micile ecrane care par a ne provoca mai multă plăcere decât aerul proaspăt, natura primăveratică, razele soarelui.

O altă formă de sharuire nelimitată este blogul, care a devenit un instrument utilizat cu maximă preţiozitate atât de vedete, cât şi de mari politicieni. De oricine crede că are ceva de spus, de împărtăşit cu dragul univers.  Ion Iliescu are blog, Adrian Nastase are blog. Există şi un termen prizat numit „blogosferă” populat de o specie aparte, de blogări mai mari sau mai mici, care, prin rezonanţele lui, mi se pare destul de apropiat de stratosferă şi atmosferă şi, în fond, este o comparaţie întemeiată pentru că toate sunt la fel de eterice.

Se sharuieşte şi profesional pe o platformă numită (semi) doct LinkedIn. Sharuirea profesională este mai ţâfnoasă şi snoabă, căci profesioniştii acestei lumi trebuie să pară cât mai implicaţi în bunul mers sau buna administrare a firmelor din care fac parte însă, din păcate, se iau prea în serios şi nu prea au umor. Tribul vedetelor autohtone îşi sharuieste intimităţile (ridicându-si fustele pentru a se putea admira mai bine, îndeaproape) prin mijloace audio-vizuale de mare efect, pe la diverse televiziuni,  unde există din ce în ce mai multe emisiuni de profil. În plus, datorită impactului major al acestei sharuiri, tribul este încurajat să producă subiecte cât mai suculente cu putinţă, demne de a fi împărtăsite cu un public gata (de)format.

Sharuirea finală este dată de Facebook, unde, în mod paradoxal, cu cât ai mai mulţi psuedo-prieteni, cu atât ai şanse mai mici să observi ce postează fiecare. Şi totul se transformă într-un imens torent în care fiecare trebuie să pară cât mai fericit şi implinit (casa, maşina, curte cu piscină sau doar grătar, căţel caucazian, vacanţă la Ibiza) cu putinţă. Vocile se pierd tocmai pentru că există o imensă libertate a fiecăruia de a urla (şi posta). În plus, trăim într-o societate autistă, în care toată lumea postează, dar nimeni nu-l mai aude/citeşte/înţelege pe celălalt. Postaţi, postaţi, ceva tot va rămâne! Jumătate dintre adolescenţi şi tineri sunt cablaţi la diverse dispozitive, privind pierduţi în zare, în timp de tramvaiul sau autobuzul se leagănă precum o caravella în apele învolburate ale Atlanticului către un port îndepărat din America Spaniolă (Maracaibo sau Buneos Aires). Să nu-i mai oferim creierului nici un moment fără o informaţie inutilă, fără cântec de voie bună, fără vizionare, fără sharuire, fără poze. Un studiu publicat recent de revista americană Emerging Adulthood arata ca folosirea intensa a retelelor sociale, internetului, telefoniei, jocurilor video dauneaza grav rezultatelor scolare sau academice, singurele activitati care contribuie la imbunatatirea lor fiind lectura ziarelor, cartilor si ascultarea muzicii, afirma cercetatorii de la Miriam Hospital (Rhode Island). Nimic surprizator, pana la urma. Studiul a fost efectuat urmarind evolutia a 483 de studenti din primul an de universtate[1].

Aceasta remarcabila artificialitate şi inconsistenţă a fost bine surprinsă şi de un observator atent al realităţii (nu numai istoriei), profesorul Lucian Boia în volumul Mitul democraţiei. „Libertatea dă naştere unui mediu intelectual  nediferenţiat, unde forţa ideilor exprimate este atenuată chiar de faptul atenuării obstacolelor. În plus, o societate atât de fragmentată ca a noastră este un mediu rău conducător pentru mesajele transmise. Fiecare poate să spună ce vrea, şi după aceea? Sporirea mesajelor-exprimând o multitudine de proiecte diferite şi uneori contradictorii – produce un efect de neutralizare reciprocă. Odată ce diversitatea e nu numai admisă, ci şi cultivată în mod expres, totul devine oarecum egal. (…)Realitatea virtuală e în plină expansiune şi ameninţă să acopere realitatea efectivă. Nici un tip de civilizaţie n-a fost capabil să ofere atâta ficţiune; este un miracol produs prin fuziunea banalului şi a tehnologiei.”

O pedeapsă care ar putea fi trecută într-un viitor Cod Penal: interzicerea sharuirii pentru 3-5 ani, în funcţie de gravitatea infracţiunii. Probabil că această totală sharuire are legătură nu numai cu dezvoltarea spectaculoasă a tehnologiei şi foamea de bârfă a întregii omeniri (unde este bârfa de altă dată? s-a mutat pe Fb), dar şi cu declinul familiei tradiţionale (la care avem semnale că reţele de socializare contribuie zilnic, căci ele permite dedublări simpatice, eu cel real şi eu cel virtual, putând avea vieţi sentimentale separate), dar şi a religiei şi, mai ales, a celei creştine căci, în accepţiunea ei, sharuirea adevărată şi finală nu poate avea loc decât cu El. De preferat de-a lungul întregii vieţi. Una intimă, în doi.