Subţirică ironia mea la adresa sloganului de campanie a celebrei coaliţii care va aduce liniştea definitivă, ultimă în ţara noastră dar alt titlu nu am găsit pentru a supune atenţiei indignarea cu tendinţă către exasperare a ambasadorului României în Franţa, Excelenţa Sa Teodor Baconsky care este şi un excelent publicist şi eseist.
Scriitor de (sală de) forţă. Domnia sa deţine de mult timp o rubrică in Dilema veche (Turn înclinat) pe care, iniţial, acum 12-13 ani cand am început să citesc revista nu o înţelegeam, mă plictisea şi nu reuşeam să duc până la capat lectura. Eram prea necopt atunci. Îmbătrânind începi să apreciezi şi, mai ales, să înţelegi lucruri care îţi erau incomprehensible în zburdalnica tinereţe. Lucrurile capătă greutate. Devii serios şi gândeşti profund. Ai ambiţii profesionale. Dar tot te enervezi. Poate că o faci chiar mai intens decât în tinereţe când nu prea îţi păsa de mersul lucrurilor, de situatia de ansamblu, de indicii bursieri şi de cursul leu /euro. Pentru că între timp ai pe umeri responsabilităţi. Îmi face o mare plăcere să reproduc câteva paragrafe din ultimul articol al lui Teodor Baconsky “Despre noi, laolaltă”. Bănuiesc că în curând va apărea (dacă nu a şi făcut-o) şi pe site-ul revistei, http://www.dilemaveche.ro/.
“Această fixaţie în nevroza demolării se constată pretutindeni. Nu găsesc aproape nici un exemplu de lucru durabil în România contemporană. Orice instituţie rezistă cel mult trei ani. Legile se modifică semestrial. În ultima legislatură, am avut cinci miniştri de Externe. Nu există măcar un principiu consensualizat la nivelul fiecărei generaţii. Valorile- şi necesara lor ierarhie – suferă de paradoxul permutării continue. Chiar şi imaginea noastră de sine e supusă unor fluctuaţii neîncetate. Suntem cei mai buni doar pentru că ne socotim neamul pe care istoria l-a nedreptăţit cel mai grav. (…)
La două decenii după căderea comunismului- fenomen amplu, la care am participat codaşi, cu misterioase vărsări de sânge- vedem mai clar ca oricând cine suntem: o populaţie dominată de resentiment, complexe obscure, neseriozitate, dezbinare, instabilitate emoţională şi distorsiuni cognitive. E stranie, în atari condiţii, pretenţia noastră creştină. O dată pentru că Dumnezeu este constant în iubirea Sa faţă de creaţie, pe care freneticele noastre răsuceli o sfidează blafsemiator. Apoi, pentru că Evanghelia lui Hristos propovăduieşte un tip de comportament interuman la antipodul practicilor noastre favorite (…) N-am întâlnit nicăieri o societate în ochii căreia formula <un mare hoţ> să fie admirativ echivalată cu inteligenţa. Aşa cum tupeul este aplaudat ca hotărâre lăuntrică, în timp ce agresivitatea interlopă măsoară succesul şi înlocuieşte competenţa. Când asemenea răstălmăciri sunt amplificate catodic, bunul simţ transformat mai nou în program electoral- e doar un spectru în cămaşa de forţă. (…) Şi ne vindem sufletul pe sume tot mai mari- sau tot mai mici. După buget.”(s.n)
Durabili în România postdecembristă sunt nişte oameni în fruntea cărora îl remarc pe atacantul, mereu tânăr, Ion Iliescu. Căci aşa a vrut Dumnezeu, să ni-l ia repede pe Corneliu Coposu şi să ni-l lase (prea) mult pe Iliescu. Pentru că unul şi-a distrus sănătatea (deci viaţa) în puşcăriile comuniste iar altul construia comod socialismul/capitalismul cu faţă (c)umană.
