Multă lume când aude de Dublin (Dubhlinn-numele capitalei provine de la două cuvinte irlandeze dubh-negru şi linn-iaz, bazin) se gândeşte la pub-uri şi Guinness, însă capitala Irlandei este cu precădere un oraş dedicat culturii, punându-şi în valoare extraordinarul amestec de epoci istorice, influenţe, personalităţi de care Irlanda nu a dus lipsă niciodată. Dublinul, capitala unei ţări destul de mici din punct de vedere demografic, cel puţin, deţine o concentrare spectaculoasă de muzee, catedrale şi parcuri, dar şi alte locuri memoriale pe care le oferă generoasă turistului aflat într-o permanentă căutare şi presiune a timpului, ajutându-l printr-un circuit integrat susţinut de celebrele autobuze cu două punţi. Încă de la venirea în aeroport poţi cumpără diverse abonamente. Eu l-am ales pe cel care îmi oferea atât posibilitatea de a parcurge cei zece kilometri de la aeroport până în centru, cât şi libertatea de a merge încă trei zile cu acest sistem (care a apărut de ceva timp şi în Bucureşti, purtându-i pe cei trei-patru turişti) de transport. Acest sistem de hop on hop off bus are anumite puncte bine definite unde opreşte, locuri unde te poţi da jos, vizita şi reveni în staţie luând un alt autobuz către o altă destinaţie.
Toate oferă şi explicaţii de ordin istoric fie preînregistrate, fie chiar live, din gura şoferului care, nu ştiu cum reuşeşte ca, în timp ce conduce prin aglomeratele străzi ale Dublinului (da, se lucra la carosabil şi în centru cu tot chinul care mi-a adus aminte de Bucureşti!) are capacitatea de a turui cu accentul lor inconfundabil o mulţime de informaţii, unele destul de picante, ca de exemplu cea despre una din statuile cu cântec din Dublin, cea a lui Molly Malone care ar fi fost în timpul zilei comerciantă ambulantă, iar în timpul nopţii negustor al plăcerilor carnale şi care a murit tânăra de tuberculoză, o boală foarte frecenta în Irlanda britanică, asociată cu mizeria. Statuia care arată totuşi o tânăra femeie deosebit de atrăgătoare, cu un decolteu generos, a fost inaugurată în 1988 în cadrul sărbătorilor care au marcat un mileniu de la fondarea orasului. De altfel, ziua de 13 iunie a fost declarată ziua oficială Molly Malone. Cum necum, ea a fost o sursă de inspiraţie pentru mulţi cântăreţi ai Irlandei, inclusiv U2 sau Sinead O’Conner. Dacă iniţial fusese amplasată pe foarte comercială stradă Grafton, datorită lucrărilor la prelungirea tramvaiului, ea a fost dosită în Suffolk Street.
Discursul ghizilor era departe de a fi ancorat în stereotipuri naţionalist-republicane şi, fără să fie fad sau corect politic, oferea o informaţie adevărată, dar punctată de lucrurile amuzante. Unul din aspectele pe care-l reliefau prezentarea lor era numărul însemnat de rebeliuni care au avut loc în oraş şi care they all failed. Parcă se mândreau că toate au eşuat! Observaţia pe care le-aş fi făcut-o, fără răutate ar fi că într-adevăr ele au eşuat însă din generaţie în generaţie tradiţia acestora s-a păstrat. La fel ca şi în cazul polonezilor, este greu să găseşti o generaţie de irlandezi care să nu fi luat armele împotriva opresiunii britanice. Ajunseseră la începutul secolului trecut nici măcar să nu-şi mai pună problema unei utopice victorii militare, ceea ce conta fiind onoarea şi necesitatea de a prelungi mitul rebeliunii. Acesta a fost drumul care a şi dus la Rebeliunea din 1916 şi care, inevitabil, a produs o altă generaţie de martiri. De altfel, aceste evenimente, începând din 1916, marchează în continuare istoria Dublinului măcar prin faptul că multe din arterele sau gările publice au fost redenumite (Pearse Street, Pearse Station, Heuston Station etc.). Voluntarii naţionalişti din 1916 s-au baricadat în diverse clădiri considerate strategice, aşteptând atât ajutorul Germaniei, cât şi izbucnirea unei rebeliuni la nivelul întregii Irlande, o aşteptare utopică. Poşta Centrală (General Post Office), o frumoasă clădire victoriană, unde s-a aflat sediul acestei rebeliuni atât de improvizate şi prost organizate, a fost bombardată cu tunurile de britanici pentru a-i scoate pe rebeli afară. Frumoasa clădire a fost parţial distrusă, dar refăcută, acum găzduind în continuare sediul central al Poştei Irlandeze, dar şi un mic muzeu în care sunt prezentate atât istoria poştei în Irlanda, cât şi evenimentele din 1916. Fotografiile din epocă demonstrează amploarea confruntărilor care au avut loc în jurul Poştei.
Accesul la aproximativ jumătate din muzeele din Dublin este gratuit, în timp ce pentru a vizita cealaltă jumătate trebuie să plăteşti un bilet care de regulă nu costă prea mult, între 2 euro (biletul pentru a intra la Muzeul Poştei) şi 9 euro pentru a vedea celebra Books of Kells la Trimity College sau 8,50 euro pentru a vedea Dublinia. Obligatorie rămâne vizitarea muzeelor de istorie a Irlandei, fie că vorbim despre muzee cu tematică antică sau medievală (Naţional Museum of Ireland-Archaeology, Trinity College Museum sau Dublinia) şi, mai ales, muzeele de istorie contemporană (Închisoarea Kilmainham, National Museum of Ireland- Collins Baracks sau General Post Office Museum).
Ţineam să-mi încep cele două zile dedicate vizitării Dublinului chiar cu cel mai cunoscut spaţiu expoziţional: Trinity College şi celebra Book of Kells. Ajungând pe la 10.30 în preajma Trinity College, cea mai veche universitate irlandeză, înfiinţată de către regina Elisabeta a Angliei în 1592, după ce am mers pe jos toată stradă Pearse, lungă de doi kilometri, am intrat plin de speranţă în impresionantul complex care găzduieşte şi acum cea mai cunoscută şi bine cotată universitate irlandeză. La intrare, mai multe zeci de adolescenţi irlandezi timizi şi intimidaţi, însoţiţi de părinti emoţionaţi, aşteptau înscrierea în noul an universitar. Mi-am făcut curaj şi am intrat, admirând gazonul perfect, urmând indicatoarele care îi ghidau pe turişti către vechea biblioteca transformată şi în muzeu, simţind cum pietrişul alb ornamental îmi scrâşnea sub paşii mei grăbiţi. Am dat colţul şi nu mi-a venit să cred: o coadă de două sute de oameni care aşteptau cuminţi să intre în muzeu. Având acea fobie dată de prea multele cozi îndurate sub regimul comunist târziu pe care orice român de vârsta mea o are, am abandonat, nu aveam chef să-mi încep circuitul turistic cu o aşteptare de o ora. Însă a două zi, m-am încăpăţânat să mă trezesc mai devreme şi la ora 9.30 eram deja curtea interioară unde, resemnat, m-am aşezat la o coadă de întâmpinare mai rezonabilă: doar vreo cincizeci de turişti. Accesul se făcea pe serii de zece-cincisprezece turişti şi, spre surprinderea mea, într-un sfert de oră eram deja în interior.
Piesa de rezistenţă este dată chiar de Book of Kells, un manuscris artistic realizat, alcătuit din cele patru Evanghelii scrise în latină. Chiar dacă mult timp el a fost asociat cu Sfântul Column Cille (521-597 d. Hr.) care a înfiinţat cea mai cunoscută mănăstire irlandeză medievală, Iona, în largul coastelor Scoţiei, cercetări recente au datat-o mai degrabă în secolul al IX-lea când a şi ajuns în Irlanda propriu-zisă. Se pare că în urmă raidurilor vikinge când şi abaţia de la Iona a fost jefuită, iar 68 de călugări ucişi, manuscrisul a fost salvat, fiind trimis la mănăstirea Kells din comitatul Meath. În 1653, valoroasa carte a fost trimisă de călugări la Dublin de frică unei alte ameninţări la adesa irlandezilor catolici: Cromwell. O altă expoziţie interesantă era dedicată victoriei regelui irlandez Brian Boru asupra vikingilor în 1014 în bătălia de la Clontarf (acum o suburbie bogată a Dublinului în partea de nord), eveniment de la care se sărbătoreau în întreagă Irlanda un mileniu. Trinity College găzduieşte şi un uriaş fond de carte de 200.000 de exemplare, pentru depozitarea căruia a fost nevoie să se înalţe plafonul.
Deschis în 1980, Muzeul Naţional de Arheologie al Irlandei, situat pe stradă Kildare, oferă vizitatorilor o serie variată de artefacte din 7000. i. Hr. Sunt expuse colecţii de obiecte celtice din aur, poate cea mai importantă colecţie din Europa, precum şi Cartea Psalmilor, datând în secolul al 9-lea, descoperită din întâmplare, de nişte fermieri într-o mlaştina din comitatul Tipperary. Nu aduc în discuţie de când datează primul manuscris descoperit în România. Interesantă este şi o ambarcaţiune din stejar folosită pentru a facilita transportul în interiorul Irlandei avand în vedere că în perioada antică şi medievală, o mare parte din insulă era împădurită, greu accesibilă. Alte câteva săli sunt dedicate vieţii din agitatul şi sângerosul Ev Mediu irlandez. Dublinia se află situată în partea medievală a Dublinului, muzeul fiind găzduit de fosta sală sinodală a Church of Ireand (biserica anglicană din Irlanda) şi care a fost constrită în 1875 pe locul unde se află o altă biserica din Evul Mediu, Sfântul Mihail (Saint Michael). Ceea ce este interesant este faptul că muzeul este deţinut de Medieval Trust, o fundaţie caritabilă privată a cărui scop declarat este acela de a promova cunoaşterea perioadei medievale. Dublinia se axează pe explicarea fondării şi existenţei oraşului Dublin de către vikingi.
(va urma)
2 comments