Zavet (2007)-Promite-miRegia: Emir Kusturica
Actori: Uros Milovanovic, Marija Petronijevic, Aleksandar Bercek, Miki Manojlovic
Una dintre primele scene din ‘Zavet’ (care cred ca se traduce prin ‘Promisiunea’ sau ‘Promite-mi’ ) face parte din categoria secventelor care raman in memorie pentru multa vreme. Suntem introdusi in universul unui sat din muntii Serbiei, in care au ramas trei locuitori – bunicul a carui munca si inventii low-tech sustin economic si apara satul si modul lui de viata, nepotul adolescent care va fi eroul principal al filmului, si profesoara care isi vede scoala cu un singur elev inchisa de o gasca de inspectori de la ‘centru’, o femeie putin trecuta ca varsta dar destul de nurlie inca pentru a atrage atentia adolescentului, in timp ce ea incearca sa faca acelasi lucru cu singurul barbat ramas din sat – bunicul.
La televizor se transmite o competitie dintr-un sport neidentificat, si Rusia castiga primele trei locuri. Se canta imnul fost-sovietic- acum-rusesc. Bunicul se ridica din siesta in pozitie de smirna si lacrimi ii curg pe obraz la auzul melodiei care i-a inflacarat tineretea. In acest timp nepotul urmareste cu binoclul imbaierea profesoarei, care isi joaca tzatzele in ritmul marsului revolutionar.
Tot universul si tehnica lui Kusturica pot fi rezumate in aceasta scena. Peisajul satului balcanic traind inca intr-un straniu decalaj fata de restul Europei si al lumii. Personaje care isi exprima sentimentele direct si expresiv si care incearca sa infrunte atacul civilizatiei, si sa-si pastreze ceea ele considera a fi modul de viata si relatiile umane care le sunt valori de baza. Istoria de care incercam sa ne despartim razand, dar care fuge dupa noi luand forme neasteptate. Muzica care insoteste fiecare scena ca participant activ si element cheie al limbajului cinematografic, alaturi de componenta vizuala.
Ceea ce urmeaza este o poveste care rezuma framantarile Serbiei de astazi, aflata nu numai la rascruce de imperii si sisteme politice cum a fost dintotdeauna, dar si la o rascruce temporala. In Serbia pare a se fi concentrat tot ceea ce a ramas din isteria istorica a unei Europe, este ultima reduta a nationalismelor si a credintelor din secolele trecute. Este in acelasi timp locul in care sentimentele si relatiile umane pastreaza o puritate originara, in care cei care traiesc in ea si noi spectatorii putem crede ca in cele din urma viciul si rautatea vor fi pedepsite si binele va prevala, pentru ca lumea are totusi niste reguli ale ei. Viziunea lui Kusturica este in esenta conservatoare, si poti fi de acord sau nu cu ea, dar nu poti sa ramai indiferent la trairile sincere ale personajelor sale, la stilul direct si colorat al cinematografiei sale. Kusturica pare sa vrea sa joace in peisajul cinematografiei de astazi rolul unui Douanier-Rousseau.
Nu vreau sa se citeasca din cele de mai sus ca ar fi vorba despre un film explicit politic. Este inainte si mai presus de orice un film bine facut, o poveste si comica, si emotionanta, bine jucat si cu o muzica splendida cum te poti astepta sa fie muzica in orice film al lui Kusturica. Nepotul este trimis de bunicul ingrijorat de trecerea prin pubertate a urmasului la oras sa vanda o vaca si cu banii primiti sa cumpere o icoana pentru biserica din sat si o nevasta, preferabil una care il iubeste sincer. In oras nepotul da de o banda de hoti si traficanti care il vor jefui, dar si de ramasitele familiei sale cu care se va alia pentru a-si regasi avutul si a-si gasi si iubirea. Spectatorul roman va intelege si va rezona la multe, poate la majoritatea poantelor si aluziilor politice si istorice din film, desi unele aspecte specific sarbesti (si despre care am citit in comentariile de la IMDB) ii vor ramane nedescifrate.
Nu este un film perfect. Privit comparativ cu ‘Underground’ si ‘Viata este un miracol’ care se ocupau de istoria Iugoslaviei de-a lungul unei jumatati de secol, respectiv de razboiul civil din fosta Iugoslavie, el reprezinta o anumita schimbare a directiei spre care sunt tintuite privirile regizorului. Poate cu acest film Kusturica ne spune ca incearca sa depaseasca la fel cu tara sa o anumita perioada istorica si sa priveasca inainte. Marturie sta si filmul care a urmat lui ‘Zavet’ si care se ocupa de … Maradona. Principalul repros pe care i l-as aduce este ezitarea in a folosi foarfeca la masa de montaj, filmul mi s-a parut putin mai lung decat ar fi trebuit, la un moment dat bagajul de idei creatoare pare sa fi secat si si-au facut loc repetitii care nu au adaugat prea multa esenta. Inainte de orice insa am gasit in acest film personaje de care mi-a pasat si povesti care m-au emotionat, spuse intr-un limbaj colorat, interesant, amuzant. Ca spectator nu pot cere mult mai mult de la un film.
