Maria (2024)
Regia: Pablo Larraín
Distribuția: Angelina Jolie, Pierfrancesco Favino, Alba Rohrwacher
Am fost destul de sceptic în legătură cu ‘Maria’, filmul biografic (sau un fel de film biografic) pe care Steven Knight l-a scris și Pablo Larraín l-a regizat pentru Netflix, lansat la sfârșitul lui 2024. Este al treilea film, poate filmul final, dintr-o trilogie pe care regizorul născut în Chile a dedicat-o femeilor faimoase care au marcat istoria secolului 20. La fel că și ‘Jackie’ (Kennedy – Onassis) și (Diana) ‘Spencer’, ‘Maria’ (Callas) a fost nu doar celebră, dar și un star al mediei, a fost fotografiată și filmată copios în timpul vieții și i s-au dedicat documentare și filme de ficțiune de diferite formate după moarte. A schimba imaginea lor publică sau a adăuga ceva percepției despre ele nu este o provocare ușoară. În rolurile principale, ca și în filmele precedente, Larraín a distribuit o actriță faimoasa și ea însăși subiect al atenției, de multe ori excesive, a presei și publicului. Diferența principală este că în cazul filmului ‘Maria’ eroina filmului a fost o mare artistă, una dintre cele mai formidabile – mulți spun cea mai formidabilă – soprane din istoria operei. Când este vorba despre a aduce pe ecran un artist, filmul mai are o dimensiune esențială pentru mine. Curiozității și empatiei față de personaj ca om se adaugă emoția și vibrația pe care o simt față de artist. Din nefericire, cel puțin din acest punct de vedere, ‘Maria’ mi-a cam confirmat temerile.
Steven Knight a ales o structura narativa destul de originala. În primul rând nu este vorba despre un film biografic clasic, desigur nu despre o docu-dramă care să povestească cronologic viața artistei. Filmul începe și se termină cu moartea Mariei Callas, pentru că apoi scenariul să se concentreza pe ultima ei săptămână de viață. În cursul acestei săptămâni ea dă un interviu filmat pentru o echipă de televiziune în care presară amintiri și comentarii despre viața și cariera sa, dar nici aici nu este vorba decât aparent despre formula clasică a biografiei prin interviu. Există de altfel câteva astfel de interviuri care pot fi văzute pe Internet, dar cel din film este imaginar. Reporterul poartă numele medicamentului anti-depresant pe care Maria Callas îl lua în exces și împotriva sfaturilor medicului ei. În săptămâna aceasta ea mai face ceva: împreună cu un pianist își încearcă vocea și puterile. Este vorba despre o încercare de revenire pe scenă? Sau poate că doar dorește să se încerce pe sine făcând ceea ce fusese esențial pentru viața ei – să cânte pe scenă? Cert este că efortul fizic și emoțional îi precipită sfârșitul, dar este vorba despre alegerea ei. Maria Callas alege propria ei cale, așa cum a dorit să o facă toată viața după ce a depășit traumele copilăriei și adolescenței petrecute în perioada războiului și a ocupației. Propria ei cale în viață, în artă și în dragoste. Este vorba, metaforic dacă nu și real, despre o moarte pe scenă.
Scenariul mi se pare original și interesant. Problema mea principală în acest film a fost cu interpretarea Angelinei Jolie. M-am străduit, zău că m-am străduit, dar în niciun moment nu am simțit că o văd pe ecran pe Maria Callas și nu pe Angelina Jolie interpretând rolul Mariei Callas. Apreciez eforturile actriței de a intra în rol, de a învăța (cât se poate învăța la vârsta ei în câteva luni) să cânte operă și chiar de a contribui la un mixaj electronic al vocii ei cu cea a Mariei Callas. Nu m-a convins. Nu știu dacă de vină sunt eu sau ea sau amândoi sau altceva, dar asta este situația. Maria Callas a adus o schimbare fundamentală în felul în care se cântă operă pe scena. Nimic din asta nu apare în film. Că l-a iubit sau nu pe Onassis, că i-a respins lui Kennedy avansurile sau nu, că a urât popularitatea deși a folosit-o pentru a ajunge pe culmi, asta este mai puțin interesant pentru mine. Portretul este veridic, dar interpretarea actriței este problematică, în opinia mea. În jurul personajului și al actriței orbitează câteva alte figuri interesante și acestea sunt oportunități de roluri secundare consistente. Alba Rochwacher este o actriță talentată, dar ea nu este ajutata de un machiaj nereușit, care m-a făcut să mă întreb de ce a trebuit tocmai ea să fie distribuită în rolul unei femei cu 30 de ani mai în vârstă. Perfrancesco Favino în schimb este magnific în rolul valetului Ferruccio, iar Kodi Smit-McPhee crează un și el un rol memorabil în personajul imaginar și fantomatic al doctorului Mantrax. Decoratorii au făcut o treabă excelentă, în opinia mea, creând apartamentul parizian al divei la finalul vieții – neverosimil dar atât de potrivit unei scene de opera. ‘Maria’, în pofida obiecțiilor – și eu am destul de multe -, este un film interesant de văzut și de discutat, nu doar pentru fanii artei operei.
Nota: 6/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
