Van Gogh (1991)
Regia: Maurice Pialat
Distribuția: Jacques Dutronc, Alexandra London, Bernard Le Coq
Am avut bucuria să trăiesc încă unul dintre acele evenimente care dau frumusețe vieții de cinefil. Pe Jacques Dutronc l-am cunoscut și l-am îndrăgit cu vreo jumătate de secol în urmă când ascultam emisiunile de la Radio Luxembourg din spatele Cortinei de Fier. A fost și rămâne poate cel mai bun rocker francez. (Scuze, Johnny Hallyday!) Vincent Van Gogh este un artist uriaș, unul dintre cei care au schimbat cursul istoriei artei. Nu știam însă că Dutronc l-a interpretat pe Vincent într-un biopic. Dar mai ales nu-l cunoșteam pe Maurice Pialat. S-au făcut multe filme biografice despre Van Gogh și probabil că se vor mai face. ‘Van Gogh’ realizat în 1991 de Pialat este un film diferit de toate celelalte. Mă întreb chiar daca trebuie considerat un biopic. Poate că mai potrivit ar fi să-l numesc un anti-biopic. Nu am văzut alte filme ale lui Maurice Pialat, și intenționez să recuperez cât de curând această lipsă de neiertat. În filmul acesta Pialat pare să vrea să facă cinema precum crea Vincent. Pictorul nu se mulțumea să copieze lumea din jur cum o făcuseră academiștii, nici să o observe și să o reinterpreteze prin ochii și viziunea sa de artist cum făceau impresioniștii. El pleca de la realitate și crea ceva nou. La fel, Maurice Pialat pleacă de la biografia ultra-cunoscută a pictorului și de la perioada bine documentată a ultimelor luni ale vieții sale pentru a crea pe ecran propria sa viziune despre omul și artistul Van Gogh și despre oamenii și lumea care l-au înconjurat.
Lipsesc detaliile trivial de cunoscute. Nu apare urechea tăiată și nici bandajul grotesc din jurul urechii. Nu se insistă asupra misterului împușcăturii fatale. Este prezentă însă esența. Cu fizicul și mai ales cu psihicul zdruncinat, artistul măcinat de lipsa de înțelegere și de recunoaștere a artei sale de către societatea din jur s-a refugiat în ultimele luni ale vieții sale la Auvers-sur-Oise, fiind tratat de doctorul Gachet (Gerard Sety). Legătura cu fratele sau Theo (Bernard Le Coq), așa cum este reflectată prin corepondența lor, trece printr-o perioadă furtunoasă, cu suișuri și coborâșuri, în viața acestuia apăruseră soția și primul și unicul său copil. Refuzat, poate simțindu-se exilat de lumea burgheză, Vincent Van Gogh găsește parteneri de dialog în femei și în oamenii simpli din sat cărora le pictează portretele. Este o perioadă de creație febrilă, pe măsură ce se apropie sfârșitul crește intensitatea arderii sale artistice. Închiderea în sine este compensată de exuberanța picturii. Peisajele ard, natura este în convulsie, reflectând furtunile din interior. Pialat adaugă aici o altă dimensiune, nedocumentată dar umană și credibilă. Van Gogh poate este un depresiv, dar nu este unul pasiv, ci trăiește. Trăiește intens, mănâncă, bea, și întreține relații cu mai multe femei. Unele sunt prostituate, dar nu numai, și cel puțin una dintre legături, cea cu tânăra fiică a doctorului Gachet (Alexandra London) ar putea fi șansa unei recâștigări a echilibrului. Este însă prea tărziu, și poate că conștientizarea acestei situații imposibile este cea care îi precipită finalul.
Fidel concepției sale de a crea ceva nou și nu de a imita biografia, Maurice Pialat nu a făcut niciun efort pentru a-l face pe Jacques Dutronc să semene cu Van Gogh, nici măcar nu l-a obligat să-și crească emblematica barbă roșcovană. Rolul lui Dutronc este departe de ceea ce au imaginat alți actori, de la Kirk Douglas la Willem Dafoe. Refuzul adaptării conformiste, simplitatea relațiilor omenești, setea de viață și de creație, puterea de a iubi îl aproprie însă mai mult de ceea ce poate a fost Vincent Van Gogh în realitate. Dintre ceilalți actori (toți foarte buni) din film i-aș mai menționa pe Gerard Sety cu un portret complex și ambiguu al doctorului Gachet și pe Elsa Zylberstein în rolul unei frumoase și senzuale prostituate. Sunt foarte bine regizate și scenele petrecerilor în bordelurile Parisului și ale întâlnirilor dintre Vincent și Theo, fie în casa doctorului Gachet, fie pe malul Oisei. Cadrajele par extrase din tablourile lui Manet. Costumele, rochiile și coafurile femeilor descind din tablourile lui Monet. Figurile și corpurile femeilor vin de la Renoir. Vizual, Maurice Pialat îi citează pe maeștrii impresionismului și nu pe Vincent. În fapt, din arta lui, vedem din când în când doar cate o frântură atunci când apare în cadru vreun tablou. O vedem în schimb în personaj. Substanța lui Vincent se regăsește în comportamentul său. Acest film unic îl reconstituie pe omul Van Gogh din esența artei sale.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, Cinematerial.com)
