The Iceman (2012)
Regia: Ariel Vromen
Distribuția: Michael Shannon, Chris Evans, James Franco, Ray Liotta, David Schwimmer
Nu sunt un mare fan al poveştilor, cărţilor sau filmelor despre criminali care au existat în realitate. Există însă şi excepţii. „The Iceman” în regia lui Ariel Vromen este una dintre ele şi voi încerca să explic de ce reuşeşte, în opinia mea, mai bine decât multe alte filme similare (genul este foarte popular în cinematografia americană).
Richard Kuklinski a fost o persoană reală. A fost un ucigaş plătit în serviciul Mafiei, care, în momentul în care a fost prins în 1986, se presupune că avea mai mult de 100 de persoane ucise în ‘palmaresul’ sau. Uimitor a fost însă faptul că a reuşit să îşi păstreze adevărata „profesie” şi sursă de venit ascunse de familia să „normativă” timp de mai bine de 20 de ani, trăind o viaţă confortabilă în suburbii. Frumoasă sa soţie şi cele două fiice nu au ghicit niciodată persoana adevărată care se ascundea în spatele exemplarului tată de familie. Personalitate dublă? Posibil – oricum, un caz extrem.
Filmul reuşeşte bine pe multe planuri. În primul rând, acest lucru se datorează lui Michael Shannon, un actor cu multe roluri secundare în carieră care primeşte aici ocazia de a aduce pe ecran un personaj care pare să aibă ca singură grijă bunăstarea familiei sale, fără sentimente aparente faţă de restul lumii, şi fără a acordă vreo valoare vieţilor altora. Cu toate acestea, prima lui greşeală şi ezitare care îi declanşează căderea a fost ezitarea de a ucide o adolescentă care asistase întâmplător la una dintre crime, poate pentru că îi amintea de fiicele sale. Restul distribuţiei este de asemenea excelent, inclusiv Winona Ryder care o joacă pe soţia care ignoră complet cu cine împărţea viaţa şi Ray Liotta ca şeful de mafiot care îl angajează iniţial şi se descotoroseşte de el mai târziu.
Există puţine explicaţii despre motivele comportamentului său deranjat şi criminal. Referinţele la fratele sau şi un flash-back violent din copilărie pot fi considerate insuficiente, dar de fapt cred că este mai bine. Prea multe explicaţii ar fi stricat efectul de expunerii aproape fără sentimente a spectatorilor la personalitatea şi faptele sale sumbre. Ceea ce rămâne, este un studiu în crimă, care conţine suficiente detalii pentru a fi greu de uitat, dar şi suficientă claritate pentru a lăsa deschisă calea interpretărilor spectatorilor.
