Everybody’s Fine (2009) – Totul va fi bine
Regia: Kirk Jones
Distribuția: Robert De Niro, Drew Barrymore, Kate Beckinsale, Sam Rockwell
‘Everybody’s Fine’, drama de familie americană din 2009 a regizorului Kirk Jones, oferă ocazia unui sir de reflecții interesante despre trecerea timpului cinematografic. De ce filme mai vechi par contemporane, în timp ce filme realizate acum un deceniu sau două dau semne de bătrânețe? ‘Everybody’s Fine’ este un remake al unui film italian din 1990 regizat și scris (în colaborare) de Giuseppe Tornatore, care îl avea în rolul principal pe Marcelo Mastroiani. În versiunea americană, Robert De Niro preia rolul tatălui, rămas singuratic după moartea soției sale, care va porni într-o călătorie de la un capăt la altul a Americii în căutarea copiilor săi. A spune că ‘remake-ul nu se ridică la nivelul originalului’ pare o banalitate, dar afirmația mi se pare corectă și în acest caz. Senzația este accentuată de elemente de cinematografie desuetă care fac ca filmul să para mai îmbătrânit decât cei 13 ani trecuți de la realizarea sa. Nu este vorba doar despre telefoanele portabile, devenite un mijloc de comunicare comun tuturor, care ar face desuete multe dintre detaliile poveștii. Exista totuși în versiunea 2009 și multe momente emoționante și bucuria de a-l vedea pe Robert De Niro în primul dintr-o serie de roluri de maturitate care i-au consolidat poziția de actor de primă mână al generației sale.
Eroul filmului, Frank Goode, a rămas singur tocmai la vârsta pensionării. Ar avea însă destule motive de bucurie în realizările copiilor săi, cărora le-a dedicat munca sa de o viață, și care, răspândiți în toată America par să se bucure de succes ca – respectiv – artist plastic, directoare de publicitate, dirijor de orchestră și dansatoare la Las Vegas. Ar fi și satisfacția unei munci utile, deși nu foarte spectaculoase – Frank fabrica izolații pentru cablurile de telefonie care leagă instantaneu oamenii din toate colțurile Americii. Singurătatea îl roade însă, și când cei patru copii își anulează unul după celalalt prezența la un weekend pe care dorea să-l petreacă împreună cu ei, Frank se decide – împotriva sfatului medicului personal – să plece într-o călătorie în care să-i întâlnească pe fiecare dintre ei. Realitățile nu corespund însă exact cu ceea ce Frank știa despre situațiile copiilor, și fiecare întâlnire, atunci când este posibilă, pare o ratare.
Comunicarea inter-umană este tema principala a filmului. Adâncindu-se profesional în aspectele tehnice, dedicandu-și viața succesului copiilor, Frank pare a fi ratat tocmai comunicarea cu aceștia. Transpunerea pe ecran este inegală. Partea de ‘road trip’ și întâlnirile întâmplătoare cu locuitorii Americii ‘adânci’ mi s-a părut cea mai reușită. Unele dintre metaforele propuse de scenariu lucrează foarte bine, dar altele sunt prea explicite – mai ales scenele de coșmar, dialogurile imaginare cu copiii sau monologul la cimitir. Robert De Niro este formidabil de-a lungul întregului film, este unul dintre rolurile sale cele mai bune (și nu unul de gangster). Relația părinte – copii permite întâlnirea pe ecran între De Niro și câțiva dintre actorii cei mai interesanți ai generațiilor tinere: Drew Barrimore, Kate Beckinsale, Sam Rockwell. Sunt multe motive bune de a vedea acest film, dar și originalul italian care l-a inspirat.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
