India Song (1975)
Regia: Marguerite Duras
Distribuția: Delphine Seyrig, Michael Lonsdale, Mathieu Carrière
‘India Song’ realizat în 1975 de Marguerite Duras poate fi o experiență cinematografică hipnotizantă sau chinuitoare. Scriitoarea franceză a cărei operă literară a reflectat în mare măsură experiența ei de viață în Asia și fascinația față de acest continent a regizat un număr de filme care aduc pe ecrane sau sunt inspirate de cărțile ei. Este cazul lui ‘India Song’, care este probabil unul dintre filmele ei cele mai extreme în experimentare. Rezultatul este în acest caz un film care seamănă foarte puțin cu filmele epocii în care a fost creat, fiind mai aproape de ceea ce astăzi numim ‘video art’. Probabil că mulți spectatori nu vor reuși să depășească barierele ridicate intenționat de autoare și vor abandona vizionarea înainte de sfârșit sau vor deplânge timpul petrecut în cazul când au rezistat până la capăt. Câțiva alții vor fi entuziasmați. Mărturisesc că eu am fost pe undeva pe la mijloc. Am terminat cu greu vizionarea. Nu mi-a plăcut filmul, dar cred că am înțeles de ce autoarea a apucat-o pe căile creative alese și de ce unei minorități din spectatori filmul are șanse bune să le placa.
Există o poveste în acest film, dar nu ceea ce se întâmplă este central, ci felul în care povestea este spusă. Anne-Marie Streyter (Delphine Seyrig), născută în Indochina (ca și scritoarea și regizoarea filmului), este soția ambasadorului francez acreditat în Calcutta. Viața ei se desfășoară într-o atmosferă de plictiseală și decadență, cu legături extraconjugale cu amanți tineri, atitudine atribuită și regizoarei în viață sa particulară. Singurul eveniment disonant ar fi avansurile consulului din Lahore (Michael Lonsdale) îndrăgostit de eroină, care sunt însă respinse, spre disperarea acestuia. Decorul și natura dimprejur sugerează eroziunea fizică și morală a modului de viață colonial aflat la amurgul său istoric. Ecourile evenimentelor tragice care se petrec în acei ani în diferite zone ale planetei ajung cu greu în această lume suspendată intre vis și istorie, dar iminența tragediei este clară.
Spectatorii care se încumetă să vizioneze acest film trebuie să fie preveniți că vor asista la o experiență cinematografică diferita de cele obișnuite. Cadrele lungi și lente au o frumusețe de tablou, iar în ele personajele se mișcă cu încetineală, de parca ar dori să încremenească timpul în loc. Eroii nu dialoghează, avem mai degrabă senzația că vizităm o expoziție de pictură însoțită de un text bogat, citit off-screen, care ia locul interacțiunilor dintre personaje dar și al unei parti din trăirile lor. Actorii sunt mai mult siluete, își joacă rolurile într-un fel de mimică aproape încremenită. O mențiune specială aș acorda-o interpretării lui Michael Lonsdale, căruia acest film i-a dat ocazia creării rolului său preferat. Filmările nu au fost făcute în India, ci lângă Paris, într-una din vilele abandonate de familia Rothschild în timpul celui de-al doilea război mondial și căzute de atunci în ruină. Culoarea locală nu este deci cea reală, ci cea imaginată de autoare. Muzica, foarte potrivită, este stilată și obsedantă. Filmul este frumos, atmosfera este onirică, dar excesul de metodă îl face greu de urmărit. Majoritatea spectatorilor, daca rezistă, vor căuta mai devreme sau mai tărziu butonul de fast-forward.
Nota: 5/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, Twitter.com)
