Western Stars (2019)
Regia: Bruce Springsteen, Thom Zimny
Dacă printre cei care citesc această cronică se află admiratori ai lui Bruce Springsteen, poate că ar fi mai bine să nu citească primul paragraf. Eu nu fac parte dintre admiratorii lui. Nu am devenit un admirator nici după vizionarea filmului ‘Western Stars’. Cumva, deși sunt mare amator de rock și tot ceea ce se află muzical prin împrejurimi, pe mine Bruce Springsteen m-a ocolit. S-a lansat și a devenit celebru într-un deceniu în care eu mă aflam în România și cenzura oprea de la difuzare cam tot ce era legat de rock. Când am devenit un om liber, Springsteen era deja celebru, dar alura sa de erou al clasei muncitoare, cu părul tuns scurt și tricouri sau ‘geci’ fără mâneci îmi producea repulsie. Mai târziu ceva, am început să înțeleg de unde venea, dar repertoriul său îmi sună monoton, părea că tot timpul cânta cam același cântec. Se plasa între rock și folk, două genuri pe care le îndrăgesc și le cunosc destul de bine, dar cu a căror combinație nu am rezonat niciodată. Lucru valabil cam până astăzi.
Bruce Springsteeen are acum în spate peste o jumătate de secol de carieră, dar arată fantastic, este în plină formă fizică și vocală – faptul că întotdeauna a cântat în tonuri joase și puțin răgușit îl ajută la ‘maturitate’. Al 19-lea album al sau, ‘Western Stars’, este acompaniat de un spectacol filmat într-un fost hambar într-una dintre fermele sale, dar Springsteeen (care este și co-regizor) a intenționat ceva mai mult decât să producă un concert filmat. Fiecare cântec este prefațat de o explicație sau o poveste care clarifică muzică și textul și ne prezintă contextul a ceea ce urmează să auzim. În plus, apar secvențe de legătură, unele din arhivele care documentează viața lui Springsteen, altele peisaje din natura – agricolă sau sălbatică – americană, puțin in stilul reclamelor de Marlboro de acum 40-50 de ani (inclusiv mulți cai). Springsteen vorbește despre viața sa, despre iubiri și despărțiri, despre mașini și cai, despre întinderile și metropolele Americii, și mai ales despre oamenii care le populează.
Muzica lui este astăzi mai apropiată de folk decât de rock. Pentru acest disc și pentru concertul filmat, Springsteen a adus pe scenă pe lângă muzicienii săi obișnuiți (în primul rând chitarista și cântăreața Patti Scialfa, colaboratoarea sa apropiată și, din 1991, soția sa) o întreagă orchestra cu instrumente de coarde. Combinația dintre folk și viori mie nu îmi place, și nici aici nu funcționează prea bine, în opinia mea, cu excepția a 2-3 cântece, cu tentă mai aproape de pop-rock. Dar sunt mulți alții, bănuiesc, care se vor delecta. Concertul este foarte bine filmat, partea vorbită adaugă, dar fără a conține ziceri prea profunde, interludiile filmate mi s-au părut însă comerciale și căutând estetică facilă. Pot paria că mulți dintre admiratorii lui Bruce Springsteen se vor delecta cu acest film și îl vor copleși cu superlative. Noi, ceilalți, avem parte de un concert bine filmat, și am aflat și câteva lucruri în plus despre un cântăreț care rămâne și după acest film în afara listei mele de muzicieni preferați.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: Stulovesfilm.com, Newsbreak.com, Crandelltheatre.org)
