Le bossu (1997)
Regia: Philippe de Broca
Distribuția: Daniel Auteuil, Fabrice Luchini, Vincent Perez
Literatura franceză de la mijlocul și din a doua jumătate a secolului 19 a oferit cititorilor săi o comoară de romane de mister și aventuri cu teme inspirate de istoria Franței începând cu Evul Mediu și până la perioada Revoluției Franceze. Un secol mai târziu cineaștii au preluat ștafeta în filmele genului ‘capă și spadă’ care de multe ori erau ecranizări ale acelor romane. Publicul francez și internațional, cititori și iubitori de cinema, au iubit acest gen și au cumpărat cărțile și au umplut sălile de cinema. Printre succesele cinematografice ale genului s-a numărat ‘Cartouche’ realizat în 1962 de Philippe de Broca. 35 de ani mai târziu, în 1997, de Broca a revenit la acest fel de filme cu ‘Le bossu’ (titlul în distribuirea engleza a fost ‘On Guard’), film de succes care a umplut din nou sălile de cinema și a dat ocazia criticilor de film să exclame la unison: ‘Genul filmelor de capa și spada nu a murit!’
Romanul care a inspirat filmul a fost scris de Paul Féval și publicat sub formă de foileton în 1857. Influența romanului lui Alexandre Dumas-tatăl ‘Contele de Monte Cristo’, publicat cu 13 ani mai devreme, este evidentă. Intriga pleacă de la o poveste de dragoste tragică urmata de o răzbunare tardivă bazata pe asumarea unei identități fictive. Acțiunea începe în anul 1700, când cavalerul Lagardère îl cunoaște pe ducele de Nevers și învață de la acesta o formidabilă și mortală figura de scrimă. Când ducele este asasinat de ucigașii plătiți de vărul său, vicleanul Gonzague, cavalerul Lagardère este nevoit să fugă ajutat de o pereche de artiști de teatru nomazi, împreună cu fiica în scutece pe care prietenul său i-o încredințează cu ultima suflare. 16 ani mai târziu, fetița bebeluș s-a transformat într-o tânără atrăgătoare, de care cel care jucase rolul de tată se îndrăgostește. Povestea tatălui care devine iubit nu ar prea merge într-un scenariu de film de astăzi, dar într-un roman din secolul 19 și chiar într-un film de la sfârșitul secolului 20 se pare că nu erau probleme. Ultimul act al acțiunii se petrece în Parisul anului 1716, între Curtea Regală și Curtea Minunilor, cartierul de sărăcie și viciu cunoscut din multe alte filme și romane. Lagardère, deghizat în cocoșat, se va infiltra în anturajul lui Gonzague, îl va răzbuna pe Nevers și le va ajuta pe soția lui și pe fiica acestuia să-și recupereze poziția socială și averea pierdute.
Cei doi actori care interpretează rolurile principale – Daniel Auteuil și Fabrice Luchini sunt doi dintre cei mai cunoscuți actori francezi și printre preferații mei. Astăzi amândoi par contra-distribuiri pentru un film de capă și spadă, dar să nu uitam că au trecut aproape 30 de ani de la filmare. Daniel Auteuil reușește să fie un Lagardère destul de convingător și intră bine și în deghizarea cu cocoașă care face parte din intriga de răzbunare. Fabrice Luchini aduce pe ecran un cu totul alt stil, mult mai teatral susținut de dicția sa perfectă, poate cea mai buna dintre cele ale actorilor francezi de astăzi. Viziunea sa despre unsurosul Gonzague este originală și colorată, reușind până la urmă să ne facă să-i urâm personajul în pofida simpatiei pentru actor. Apare și Philippe Noiret în rolul aproape regal al regentului Philippe d’Orléans. Excelentă este și reconstituirea cu decoruri și costume autentice a Parisului la început de secol 18, orașul care se va afla în febra expansiunii franceze în America de Nord. Duelurile, inclusiv faimoasa figură Nevers, sunt excelent coregrafiate. Nu știu dacă genul filmelor de capă și spadă mai este încă viu (de atunci nu s-au mai prea făcut filme de acest gen și la acest nivel), dar în mod cert el era bine în 1997.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
