Message to Love: The Isle of Wight Festival (1996)
Regia: Murray Lerner
Peste 600.000 de oameni au invadat în august 1970 insula Wight, situată lângă coasta de sud a Angliei și populată în vremuri obișnuite de mai puțin de 100.000 de locuitori, pentru a participa la a treia ediție a Festivalul de muzică pop. Era vorba nu numai despre unul dintre cele mai mari festivaluri de acest gen organizate vreodată dar și de un eveniment istoric, aflat la tranziția dintre două epoci în muzica rock. Se încheia perioada anilor ’60 în care rock-ul, blues-ul și soul-ul american se întâlniseră cu pop-ul englez pe terenul fertil al revoltei sociale a tinerilor din Europa și Statele Unite și a mișcării hippie. Începea perioada de comercializare, care avea să transforme în anii ’70 muzica rock într-o uriașă industrie.
Festivalul de la Isle of Wight nu numai că a adunat multe dintre cele mai importante talente ale genului, dar a și reflectat conflictul dintre concepțiile naive și anarhiste ale generației ‘Flower Power’ și industria muzicii în expansiune. Șansa face ca acest eveniment uriaș dar plin de controverse să fi fost filmat (bine) de o echipă condusă de regizorul Murray Lerner. Va trece însă un sfert de secol până când filmul festivalului ‘Message to Love’ să poată fi terminat și prezentat în premieră. Acum, cu aproape un alt sfert de secol mai târziu, am avut și eu șansa să-l văd.
La Isle of Wight s-a cântat în anul 1970 muzică excepțională. Formații cum erau The Who, Ten Years After sau Jethro Tull erau la apogeul tinereții și forței lor muzicale. Jimi Hendrix a dat aici ultimul său mare concert cu mai puțin de trei săptămâni înainte de moartea sa la Londra, și Emerson, Lake and Palmer au cântat pentru prima dată în public ceea ce avea să devină piesa lor de rezistență – ‘Pictures in an Exhibition’. Versiunile cântate aici cu ‘The End’ al lui The Doors sau ‘Nights in White Satin’ al lui Moody Blues sunt dintre cele mai bune ale carierei lor. Vocea lui Joan Baez sună excepțional preluând un cover cu ‘Let It Be’, iar Leonard Cohen ne apare tânăr și rebel, foarte diferit de cel pe care l-am cunoscut la sfârșitul vieții si carierei sale. Prezența lui Miles Davis demonstrează cât de relative sunt granițele dintre genurile muzicale. Chiar și aparițiile lui Kris Kristofferson și Joni Mitchell, confruntați cu un public ostil și indisciplinat au autenticitate și biruiesc in final condițiile din jur. Muzica filmată ocupă însă doar vreo jumătate din cele două ore ale filmului, căci atenția regizorului Murray Lerner s-a îndreptat spre evenimentele extra-muzicale care au avut și ele importanța și mesajul lor.
Se pare că din cei peste 600 de mii de spectatori doar vreo 60 de mii au plătit biletele de intrare care costau … 3 lire. Restul au rămas în afara incintei îngrădite făcând presiune pentru a intra. Până la urmă organizatorii au declarat că festivalul este gratuit și i-au lăsat pe toți să intre, dar rezultatul a fost pentru ei un faliment financiar, iar pentru locul în care s-au desfășurat concertele un dezastru ecologic. Urmarea a fost că Parlamentul Britanic a interzis evenimente de asemenea proporții pe insulă și festivalul din 1970 a fost ultimul de felul său. Industria de discuri și de concerte a pus stăpânire în anii următori complet pe muzica rock, vedetele genului au câștigat (și risipit) sume de bani enorme, iar iubitorii de muzică s-au obișnuit să plătească și ei bilete scumpe pentru a-și vedea și auzi live idolii.
Mai mult decât orice altceva, Festivalul de la Isle of Wight a fost un sfârșit de epocă. Filmul lui Murray Lerner surprinde bine aspectele esențiale ale acelor zile de nebunie muzicală și extra-muzicală și personajele implicate în organizarea festivalului. ‘Message to Love’ este un documentar valoros nu numai datorită muzicii, ci și datorită, sau poate mai ales datorită, evenimentelor care s-au petrecut în jurul muzicii.
Nota: 9/10
(Sursă fotografii: Avxhm.se, Wdr.de)
