Anul Nou care n-a fost (2024)
Regia: Bogdan Muresanu
Distribuția: Adrian Vancica, Nicoleta Hâncu, Emilia Dobrin, Marian Adochitei, Mihai Calin, Ioana Flora, Razvan Vasilescu, Vasile Muraru, Iulian Postelnicu
‘Anul Nou care n-a fost’ povestește despre ultimele două zile de ne-libertate ale românilor, 20 și 21 decembrie 1989. Este, incredibil, filmul de debut în lungmetraj – la 50 de ani! – al regizorului Bogdan Mureșan. Un film solid, matur, emoționant și o lecție de istorie pentru acei români – vai, prea mulți – care nu cunosc sau au uitat trecutul dictaturii comuniste. În opinia mea, în istoria cinematografiei românești, este un film semnificativ, așa cum a fost ‘Reconstituirea’ lui Lucian Pintilie din 1970. Și acela era doar al doilea film al celui mai important regizor de teatru și film a României în a doua jumătate a secolului 20.
Acțiunea din ‘Anul nou care n-a fost’ se petrece pe 20 și 21 decembrie, la sfârșitul perioadei dictaturii comuniste. Persoajele filmului, la fel ca majoritatea celor care am trăit acele vremuri, nu au însă deloc nici sentimentul și nici speranța că vor apuca să trăiască schimbarea care va avea loc curând, căderea comunismului care se petrecuse deja în aproape toate țările Europei de Est. Chiar și când posturile de radio străine anunță revoltele care începuseră la Timișoara, nimic nu pare a se clinti la București. Securitatea pare atotputernică, mașina propagandei lucrează din plin, viața plina de lipsuri și dominată de frică continuă. Un ofițer de securitate își manipulează informatorii care supraveghează viețile studenților și ale intelectualilor. Securistul are o mamă care urmează să fie evacuată din casa în care trăise toată viață, care va fi demolată pentru a face loc clădirilor grandioase din noul centru al orașului. O echipă de televiziune trebuie să schimbe urgent un film de omagiere a dictaturii programat pentru noaptea de Revelion, în care apare în prim-plan o actriță care fugise în Occident, într-o situație care amintește colecția de filme scurte ‘Amintiri din Epoca de Aur’ a lui Mungiu. Actrița aleasă ca înlocuitoare are o criză de conștiință când este obligată să participe la emisiune. O familie intră în criză aflând că băiatul lor de opt ani i-a cerut într-o scrisoare lui ‘Moș Gerilă’ să-l vadă pe Nea Nicu mort, ‘că așa vrea tata’. Fiul regizorului de televiziune planifică împreună cu un prieten fuga din țară peste Dunăre, la frontiera cu Iugoslavia. În muzica Bolero-ului lui Ravel, planurile narative alternează, tensiunea se acumulează, punctul de fierbere se aproprie. Va exploda mămăliga?
Construcția narativă mi s-a părut excelentă. La început spectatorul poate fi puțin derutat de multitudinea de personaje și situații, dar destul de repede apar clare și numitorul comun (frica, speranța înăbușită în lupta cu resemnarea, mania multa vreme reprimată) și legăturile dintre personaje. Pentru cei care am trăit acea epocă, decorurile și stilul cinematografic crează o senzație de imersiune în trecut. Toți actorii sunt formidabili, dar nu pot să nu menționez trei nume: Iulian Postelnicu (care a avut roluri majore în cel puțin trei filme bune pe care le-am văzut în ultimul an), Adrian Văncică și Nicoleta Hâncu. Reconstituirea acelor ultime zile și ore de dictatură mi s-a părut impresionantă, cu o singura observație majoră legată de scena finală, cea a mitingului din Piața Palatului, unde o intervenție fictivă în detaliul cheie al declanșării protestului care a schimbat istoria lasă loc unei intepretări revizioniste. Cinematografia română a revenit, în mod repetat, de 35 de ani încoace, la anii finali ai dictaturii și chiar și la zilele în care s-a schimbat soarta României. Câteva dintre filmele care au rezultat au fost memorabile. ‘Anul nou care n-a fost’ este o creație remarcabilă, care se adaugă acestei liste într-un moment în care revizionismul motivat politic alimentează pseudo-nostalgiile celor care au uitat sau care nu au cunoscut dictatura.
Nota: 9/10
(Sursă IMDb.com)
