The Way Back (2010)
Regia: Peter Weir
Distributia: Jim Sturgess, Ed Harris, Colin Farrell, Mark Strong, Saoirse Ronan, Dragos Bucur
Am aflat de aparitia acestui film relativ recent, din interesantele articole pe care le publica Bogdan Calinescu, corespondentul sui-generis al revistei iesiene TIMPUL (Note inutile, parca) si mi-am zis ca este imperativ sa-l vad si eu. Nu stiu sa fi fost difuzat prin reteaua de cinematografe de prin mall-urile patriei, singura sansa acceptabila de a mai vedea vreun film altundeva decat in fata propriului televizor (plasmatizat sau nu). Intr-adevar, cum nota si Bogdan Calinescu, cinematografia occidentala si cu precadere cea americana s-au axat cu predilectie si obstinatie, mai degraba asupra Holocaustului decat Gulagului sovietic si a micilor gulaguri exportate peste tot unde regimul totalitar comunist a pus piciorul.
Motivele sunt multiple, trecand de la faptul ca persecutarea si exterminarea evreilor a fost o alta dovada a barbarismului nazist, infrant atat de anglo-americani dar si de catre sovietici, aceasta beneficiind si de descoperirea unor urme clare si tragice, directe ale Holocaustului tocmai ininmia Europei, in Polonia (sau, pentru a fi exacti, in partea nazista din Polonia, caci cele doua sisteme totalitate si-au impartit frateste Polonia in 1939, si, culmea ironiei, URSS imbucatind o parte mai mare din trupul nefericitei tari decat Germania nazista) pana la faptul ca stanga occidentala, cu puternice simpatii comuniste, a reprezentat un filon deloc neglijabil, daca nu foarte numeros, cel putin foarte agresiv si vocal, astfel incat nu dadea deloc bine sa te pui rau cu aceasta parte otravita a establishmentului occdental. In plus, lagarele Gulagului nu au fost filmate iar fotografiile lor au fost si sunt relativ putine prin arhivele sovietice. De aceea producerea unui film despre acest subiect merita atentia unui public cat mai larg.
Povestea filmului este destul de simpla: un grup divers de detinuti politici (cativa polonezi, un sarb interpretat de Dragos Vasile, un american-Ed Harris, un leton insa nici un roman cu toate ca din 1940 Gulagul s-a tot umplut si cu nefericitii romani basarabeni si bucovineni), dar si un detinut de drept comun, personaj dificil, jucat cu mult talent de catre irlandezul Colin Farrell, care-si ispasesc pedepse astronomice (de la 10 la 25 de ani) intr-unul din lagarele din Siberia Orientala (la aproximativ 500 de km de lacul Baikal) hotaresc, la inceputul anului 1940, sa evadeze pentru a-si regasi libertatea in cea mai apropiata tara cat de cat libera, Mongolia. In timpul unei vijelii siberiene imposibile, grupul evadeaza, pierzandu-si urma in imensitatea si salbaticia unei zone care provoca oricarui estic frisoane: Siberia. Povestea lor este cea a luptei pentru supravietuire in niste conditii teribile pentru ca, hrana adunata in lagar pentru marea expeditie era o picatura intr-un ocean, oceanul nevoii. Indurand frigul teribil al Siberiei grupul reuseste sa supravietuiasca si sa ajunga in apropierea lacului Baikal pe care-l inconjoara.
Intrarea in Mongolia prilejuieste si prematura abandonare a filmului de catre Colin Farrell caci detinutului sovietic de drept comun i se face frica de libertate. Mult mai sigura era puscaria lui Stalin in care de altfel penalii aveau oricum o situatie mult mai buna decat cea a condamnatilor politici. Surpriza vine atunci cand intrand in Mongolia, evadatii din Gulagul sovietic dau peste un arc de triumf care-i anunta pe intrusi ca vor parcurge Republica Populara Mongola caci, sa nu uitam, Mongolia a fost primul stat in afara URSS care a fost tarat in orbita rosie inca din 1924 (lasam la o parte efemerele republici rosii de la sfarsitul Primului Razboi Mondial, una dintre ele, cea Maghiara a Sfaturilor fiind inlaturata chiar de Armata Regala Romana in 1919), pentru aceasta Mongolie infrangand Armata Rosie trupele japoneze in razboiul de granita din 1939. “Au ajuns si aici” spune deznadajduit Ed Harris.
Imaginile cu o manastire budhista devastata doresc sa demonstreze ca la acest nivel al distrugerii si crimei, regimul comunist a avut o uniformitate si o constanta inspaimntatoare, fenomenul religios fiind in concurenta cu cel comunist, deci menita a fi eradicat in totalitate. Neavand incotro, grupul imputinat incetul cu incetul caci a merge sute de kilometri pe jos, redus la conditia omului primitiv este de foarte multe ori o proba imposibila, la care rezista doar cei care au vointa, se indreapta catre Tibet in speranta de a patrunde in India Britanica. Ceva similar am regasit si in filmul Sapte ani in Tibet insa de data aceasta era vorba de incercarea unor alpinisti germani, prinsi de izbucnirea celui de al Doilea Razboi Mondial pe culmile Hymalaiei de a ajunge cumva, inapoi in Germania. Pana la urma esueaza in Tibet caci Hitler isi facuse dusmani peste tot, inclusiv pe fratele geaman, Stalin. Patru (eu atat ma vazut, chiar daca la inceputul filmului ni se comunica faptul ca ar fi fost doar trei, filmul, bazandu-se pe o poveste adevarata, normal) supravietuitori reusesc in final sa ajunga la libertate dupa ce au mers vreo cinci mii de kilometri. In cautarea libertatii.
Dupa ce am scris articolul/enervare referitor la tinerii necopti sufleteste si intelectual (caci in alte parti ale corpului erau dezvoltati plenar!) care se distrau in tinute pionieresti sub faldurile steagului rosu comunist, filmul a picat precum un serbet rece intr-o zi calduroasa de vara (pentru a prelua zicerea amicului Christian Craciun) si cred ca acelasi club de fitze de fitze ar trebui sa gazduiasca vizionarea lui cu aceeasi participanti, dezbracati de uniforma chic pioniereasca si imbracati cu mult mai mult rerspect pentru milioanele de morti de peste tot ai unei ideologii care ramane in esenta ceea ce a fost de altfel de la momentul 0 : una criminala.
2 comments