Caviar pentru dalmaţieni, oase pentru oameni: The Rainbow Thief (1990)
Regia: Alejandro Jodorowsky
Distribuția: Peter O’Toole, Omar Sharif, Christopher Lee
Guest post by Cinesseur
Obişnuiţi (prin repetiţie) cu rolurile uriaşe ale marilor actori, tindem să ignorăm partiturile de mai mică întindere sau filmele mai puţin celebre în care aceştia apar/au apărut. Cele făcute din amuzament sau pentru sufletele lor. Nu mă refer la efemeride sau rateuri, ci la filme eminamente respectabile, care din motive neclare sau din cauza unor nesincronizări (a se citi calcule meschine) de distribuţie, sunt exilate în săli obscure sau direct pe dvd (ori VHS, cum era pe vremuri). Ştim, de pildă, nici nu mai contează de unde, că Al Pacino e un actor mare! Doar şi-a făurit reputaţia asta în clasice precum The Godfather, Dog Day Afternoon sau Scarface, nu? Dacă nu le-am văzut, măcar am auzit de ele… Ok, dar ca să înţelegi într-adevăr cât de mare e Pacino, trebuie văzut şi în filme ca People I Know sau Chinese Coffee (acesta din urmă regizat chiar de el).
La fel şi cu Peter O’Toole, cel căruia filme-carti.ro îi dedică o săptămână tematică. Are atâtea apariţii memorabile (şi nu doar în filme), încât e cumva normal ca acestea să le obtureze pe cele din categoria second best. Dar cum mie îmi revine onoarea de a deschide balul (mulţumesc!) şi pentru că despre filmele care i-au asigurat un loc în Panteon vor scrie ceilalţi contributori, am decis să vă prezint unul mai puţin ştiut. Sau, în orice caz, un film care nu vine nimănui în minte, trezit la 3 dimineaţa şi pus să facă la repezeală un Top 3 Peter O’Toole.
The Rainbow Thief: aceasta e alegerea. Un film din 1990, în care O’Toole nici măcar nu deţine rolul titlular (acesta îi aparţine lui Omar Sharif, care interpretează un hoţoman român pe nume Dima). Până anul trecut, când a revenit cu La danza de la realidad, The Rainbow Thief era ultimul film al greu încadrabilului (în vreo categorie stilistică) regizor chilian Alejandro Jodorowsky, un fel de Bunuel on speed, dacă pot zice aşa. Interesant e că, deşi nu are o filmografie voluminoasă, nici măcar pentru el nu e unul din titlurile de prim-plan, mult mai cunoscute fiind El Topo (1970), The Holy Mountain (1973) sau Santa Sangre (1989).
În The Rainbow Thief, o comedie horror-absurdă, mix rococo de referinţe literare (Dickens), mitologice, cinematografice (Gilliam), plastice sau filosofice, Peter O’Toole (mai mereu rupt de beat la filmări, meteahnă care l-a înfuriat la culme pe Jodorowsky) e Meleagre, un prinţ, nu, nu din Levant, ci mai curând cu origini în vechea Eladă, însă îndrăgind şi el vânătoarea. Nu cea de mistreţi, precum eponimul înaintaş, ci de bani şi de avere, ambele în posesia unchiului Rudolf (Christopher Lee, figură proeminentă a producţiilor horror de serie B+ în anii 70 şi 80), un bătrân nobil, putred de bogat, bizar şi cinic, care se încăpăţânează să trăiască mai mult decât şi-ar dori rudele din jurul lui. Pentru Rudolf, e o plăcere deosebită să-şi umilească neamurile. Sub diverse pretexte, în general sănătatea sa mai mereu primejduită de excesele bahico-sexuale, le invită la petreceri unde caviarul este oferit câinilor (iar el are o escadrilă de dalmaţieni), în timp ce oasele sunt servite mesenilor. Nu trebuie să explic de ce…
Fac o scurtă paranteză: în Legendele Olimpului, este unul din eroii care participă la expediţia argonauţilor porniţi în căutarea lânii de aur. Mai apoi, după diverse lupte intestine şi reglări de conturi, devine căpetenie a vânătorilor mistreţului uriaş ce devasta Calidonul (la ordinele supărăcioasei zeiţe Artemis). Potrivit mitului, toţi marii eroi ai mitologiei greceşti au participat la această vânătoare, în afară de Hercule, prins cu celebrele sale munci. Fiara a fost doborâtă de Meleagru şi de Atalanta, singura femeie din trupă, iar acesta i-a dăruit Atalantei blana mistreţului ucis, gest care va provoca nenorociri şi mai mari.
Revin: rămas fără moştenire, pe care Rudolf o va dona prostituatelor din Rainbow Girls, cele care i-au înveselit ultima parte a vieţii, extravagantul şi de-acum scăpătatul prinţ Meleagre îşi va petrece restul zilelor prin canale, alături de un câine împăiat (Kronos) şi de Dima, în calitate de sfetnic, slujitor credincios şi furnizor de hrană. Pe care o fură de pe unde apucă. E o atmosferă carnavalesc-felliniană, nici veselă, nici tristă, în culori pastelate, de candy shop, în care O’Toole face exact ce ştie el mai bine: spectacol (inclusiv câteva numere de virtuozitate ca ventriloc).
Formaţia iniţială de actor de teatru e decisivă şi îl ajută, dialogurile având în numeroase momente aerul acela de bucăţi de piese jucate la Old Vic. Adus pe acelaşi platou (s-a filmat preponderent în Polonia) cu Sharif – pentru prima oară de la Lawrence of Arabia – O’Toole domină cadrul, chiar dacă, aşa cum spuneam adineauri, nu el este vioara-ntâi. Nu e o formă strivitoare de a ieşi în faţă, ci doar o tehnică de a da relief rolului şi de a-l pune în valoare, prin contrast, pe celălalt. Care nici el nu se lasă mai prejos, astfel că O’Toole şi Sharif formează un cuplu cel puţin exotic, care conferă acea legitimitate de care filmul pare că duce lipsă uneori (în special din cauza faptului că Jodorowsky e mai preopcupat de stil decât de substanţă, lucru ce funcţionează oricând într-un art house, dar nu întotdeauna într-unul ce flirtează cu mainstream-ul). Bref: poate că The Rainbow Thief nu e tocmai filmul de sâmbătă seara, însă prestaţia stelară a lui Peter O’Toole e o garanţie că nu vă pierdeţi timpul. Kronos, remember?
